Radu Pavel Gheo (Pavel Gheorghiţă Radu, n. 1969, Oraviţa) este prozator, eseist și traducător. A publicat volumele Valea Cerului Senin (Athena, 1997), Despre science fiction (Omnibooks, 2001; Tritonic, 2007), Adio, adio, patria mea cu î din i, cu î din a (Polirom, 2003; 2004; 2013), Românii e deştepţi. Clişee mioritice (Polirom 2004; 2006; 2014), Fairia — o lume îndepărtată (Polirom, 2004; 2016), DEX-ul şi sexul (Polirom, 2005; 2016), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (Polirom, 2008, volum coordonat împreună cu Dan Lungu), Numele mierlei (Polirom, 2008), Noapte bună, copii! (Polirom, 2010; 2017), Disco Titanic (Polirom, 2016), Străin în țară străină (Editura Universității de Vest, 2017), Un drum cu Ceapă (Polirom, 2020).
Disco Titanic a fost nominalizat pe lista scurtă la toate premiile literare majore din România și a fost recompensat cu premiul național de proză „Observator cultural” și premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timișoara, iar revista Tiuk! l-a declarat Cartea Anului 2016. Romanul Noapte bună, copii! a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara, premiul naţional de proză „Ziarul de Iaşi” (2011) și premiul „Romanul anului” acordat de Tiuk! (2011). Tovarăşe de drum a apărut în italiană în 2011, la Sandro Teti Editore din Roma, iar romanul Noapte bună, copii! a fost tradus în 2016 în Italia, la editura La Zisa din Palermo, și în 2020 în Spania, la editura Tres Hermanas din Madrid. în prezent Radu Pavel Gheo trăieşte în Giroc, lângă Timișoara. Este redactor de carte şi traducător la Polirom, editorialist la săptămânalul Suplimentul de cultură din Iași şi la revista Orizont din Timișoara. în 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 — membru al PEN Club România.
Robert Șerban: Care e cea mai trăsnet întâmplare pe care ai trăit-o în pandemie?
Radu Pavel Gheo: Cea care mi-a rămas înfiptă cel mai bine în memorie e lansarea cărții Un drum cu Ceapă, pe care am făcut-o în vara lui 2020 la librăria „La două bufnițe”. Ții minte, era o perioadă de teamă, coronavirusul tocmai luase avânt, nu exista niciun vaccin, doar speranțe, așa că nimeni nu mai știa ce și cum să restricționeze. Dar era vară. Așa că am făcut un brainstorming cu cele două „bufnițe” librărese, Oana și Raluca, și am ajuns la ideea unei lansări la geamul librăriei — că înăuntru nu era permis să se strângă lumea. Am vorbit cu Adriana Babeți, care a fost încântată și, ca întotdeauna, gata să mă susțină, și ne-am organizat. Adriana și cu mine am avut un scurt dialog în interiorul librăriei, amândoi avântați și ușor amuzați de ineditul situației, dar amândoi plasați la distanța regulamentară, iar discuția a fost transmisă online. După aceea eu am ieșit la fereastra librăriei, unde se adunaseră prieteni scriitori, prieteni nescriitori, cititori timișoreni — destui, chiar mulți —, și am dat autografe cocoțat pe pervazul ferestrei. A fost un moment greu de uitat.
Și a mai fost o întâmplare, de data asta din cotidianul nostru pandemic, care m-a amuzat, dar m-a și pus un pic pe gânduri. Era iarnă, eu umblam pe străzile Timișoarei — cu masca pe față, bineînțeles — și m-am oprit o clipă în fața unui magazin. Și dintr-odată simt cum cineva mă smucește-ciupește zdravăn de braț. Noroc că eram îmbrăcat gros, altfel m-ar fi durut. Întorc capul repede și văd o femeie între două vârste, scundă și încruntată, tot cu masca pe figură. încerc să-mi dau seama de unde o știu, dacă e vreo glumă, dacă nu e, încerc să mă gândesc ce să zic, dar nu-mi pot aduna vorbele, că n-am fost niciodată foarte spontan, și-atunci o aud pe ea spunând furioasă: „Coptură, măi coptură, ți-am zis să nu te mai văd vreodată pe-aici, măi coptură!” Și iar dă să mă ciupească. M-am bulversat și mai tare și m-am tras un pas în spate. Și-atunci mi-a trecut prin cap să-mi cobor masca o clipă. M-am gândit o secundă să și tușesc demonstrativ, amenințător, dar n-a fost cazul: când m-a văzut, s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat repede-repede. A cotit-o la primul colț și gata.
E clar că mă confundase, dar asta m-a făcut să mă gândesc: cum mai interacționăm acum pe stradă, între noi, cu măștile pe față? Trec pe lângă cunoscuți care mă salută și nu-i recunosc, răspund mecanic și rece și bieții oameni rămân nedumeriți: „Oare s-o fi supărat Gheo pe mine? De ce? E tâmpit?”. Sau, cum tocmai am povestit, ne abordează necunoscuți care sunt convinși că suntem cunoscuți. Masca ne ascunde, dar ne și deformează relațiile cu oamenii. Cu tot cu teama implicită, ne alienează cât nu ne dăm încă seama. Trăim vremuri ciudate — interesante, ca în mult citatul proverb chinezesc.
R.Ș.: Ți-a priit timpul pe care l-ai avut ca bonus, datorat izolărilor impuse ori autoimpuse? Ai putut scrie și citi mai cu spor?
R.P.G.: Nu știu alții cum sunt, ca să citez din clasici, dar eu n-am avut bonus de timp. În afară de faptul că n-am mai putut circula din cauza carantinelor — cred că au fost trei sau patru la noi în Giroc —, munca mea a mers la fel ca înainte. Și, avându-i pe copii acasă, adică nu la grădiniță, orice bucată de timp liber li se alocă lor. Mai ales la vârsta asta. Știi și tu cum e, doar tocmai ne-am nimerit colegi de volum (nu pentru prima dată) în Cartea cu tați coordonată de Robert Bălan. Cum ziceam și acolo undeva, cred că în prezentare, acum sunt mai mult tată și mai puțin scriitor. Iar de citit citesc pe furate — iertat să-mi fie detaliul, dar mai ales în locul unde și împăratul merge singur. E altceva, ți se schimbă prioritățile, iar asta nu din cauza pandemiei, ci din iubire. Mi-ar părea rău să pierd anii ăștia cu ei. Oricum am senzația că nu apucăm să stăm îndeajuns de mult împreună: eu mă pun la birou, ei vin să mă tragă de mânecă, eu îi alung și după aia îmi pare rău… e greu. De-aia scrisul s-a estompat undeva în lumea lui „când o să am timp”.
R.Ș.: Îți cresc copiii, acuși merg la școală. Nu te tentează să le scrii povești ori chiar cărți?
R.P.G.: De tentat mă tentează, cu scrisul merge mai greu. Am avut câteva idei, chiar și o încercare — în versuri, culmea! — care s-a oprit după o pagină. Dar mă mai gândesc. Numai că mă tem că aș da chix. Știi, la noi Alina le spune poveștile la culcare copiilor. Eu sunt cel care rămâne să strângă jucăriile, să măture, să curețe și dup-aia să cadă frânt pe pat. Și ce somnuri adânci am! Până la soneria aia enervantă de dimineață.
R.Ș.: Îți recitești cărțile, din când în când? Cum e relația, în timp, cu ele: le placi mai mult, le găsești străine?
R.P.G.: Mai demult cred că m-am uitat peste unele. De obicei o fac înainte de o lectură publică sau când trebuie să trimit un fragment de text undeva. Și știi cum e? (Cred că știi, cu siguranță ai trecut și tu prin asta.) Uneori mi se pare că sunt bune, chiar mă prind, numai că nu mi se mai par ale mele. Cel care le-a scris parcă ar fi un altul, un scriitor cu siguranță mai bun decât sunt eu acum.
La asta mai contribuie și o problemă de memorie pe care o am: îmi uit cărțile. Acțiunea, personajele, construcția. Odată ce am terminat o carte, o las în urmă și nu mă mai gândesc la ea — mă gândesc la următoarea, dacă o fi să fie. Iar după vreo două luni, trei, mă trezesc că mă întreabă Alina ceva despre un personaj sau o scenă și eu o privesc cu ochi mari. Îmi amintesc ceva vag, vag de tot, dar detaliile, înlănțuirea evenimentelor, micile jocuri din text s-au dus, sunt depozitate într-o cameră din spate de tot a creierului. Dacă recitesc, îmi amintesc. Dar senzația de text străin tot rămâne. Și pe bună dreptate, fiindcă n-am cum să mai fiu cel de acum cinci sau zece sau douăzeci de ani.
R.Ș.: Ce anume inspiră scriitorul care ești? Ce declanșează actul scrisului?
R.P.G.: Când e vorba de textele scurte, de clipurile mele, o imagine, un schimb de replici auzit pe stradă, o figură sau chiar un gest sunt declanșatorul, stârnesc ceva în mine. De aceea ziceam că stau mereu cu urechile ciulite și cu ochii căscați la lumea din jur. Lumea e interesantă — și nu există lume măruntă sau personaje mărunte. Aici cred că m-a lovit cel mai tare pandemia de coronavirus: mi-a redus libertatea de a urmări oamenii, care și ei s-au retras în cochiliile lor, cum facem într-o anumită măsură toți. Pe de altă parte, mă gândesc că e posibil ca eu să nu mai fiu la fel de atent ca odinioară, eu să fiu cel copleșit de treburi și retras în cochilie.
La textele mai lungi — mai ales la romane — e mult mai complicat. Acolo am de fiecare dată o idee cuprinzătoare (general umană, îmi vine să zic), pe care încerc s-o dezvolt desfășurând un număr mai mare de personaje, de întâmplări și evenimente majore, care să se lege, să se împletească, să dea impresia de lume de sine stătătoare. Din cauza asta la romane am stat și am lucrat câte cinci-șase ani, dintre care o jumătate de timp a reprezentat-o de obicei munca de documentare. O schiță, un clip le rumeg în minte vreo trei-patru zile și, dacă acolo, în mintea mea, capătă o formă rotundă, îl pot scrie și într-o zi. După care vine corectura, lectura Alinei, aprobarea ei („bunul de tipar”) și gata.
R.Ș.: Cum construiești o proză scurtă? Îi faci un plan, pleci de la o intrigă, de la un personaj, sau te pui și scrii „jucând” la surpriză și așteptând desfășurarea epică?
R.P.G.: Un plan, un plan… Eu sunt întotdeauna omul cu planurile. Bine, ziceam mai sus că la un text scurt planul se face în minte, e mai ușor, îl pot contura și controla destul de bine. La textele mai lungi… uite, pentru Noapte bună, copii! am avut vreo 30–40 de pagini A4 cu schițe, scheme, idei, informații de epocă, detalii, conexiuni. Și, pe lângă asta, vreo 70–80 de documente electronice mai lungi sau mai scurte, cu tot ce vrei și ce nu vrei: salariile medii în 2000, programele TV de revelion în 1989, în 1999, fotografii cu bancnotele de la sfârșitul anilor 1990… multe lucruri. Dintre care unele nici măcar n-am ajuns să le folosesc în roman, dar, la o adică, puteau să-mi fie necesare. Cel mai important însă era că toate informațiile astea mă linișteau, îmi dădeau senzația că pot controla cât de cât lumea aceea imaginată în carte. Nu știu cât e de important să menționezi exact — într-un roman — prețul cartofilor sau cursul valutar de acum 20 de ani, dar eu trebuie să fac așa. Construiesc lumea aceea ca să semene cât mai mult cu lumea reală, chiar dacă n-o să verifice nimeni așa ceva (sau o s-o facă doar cei foarte tipicari). Mă simt eu mai liniștit, simt că nu mă trădez pe mine însumi.
R.Ș.: Imaginație sau documentare? Amintiri sau tras cu urechea? Caiet de notițe ori memorie strașnică?
R.P.G.: Toate — adică aproape toate. Fără imaginație nu se poate, dar documentarea umple golurile, dă culoare, veridicitate, ancorează. Amintirile sunt cele care modelează și pe mine mă și influențează în alegerea temelor mari (nu neapărat a subiectelor), dar fără să tragi cu urechea iar nu se poate, fiindcă scriitorului nu i se întâmplă toate întâmplările interesante din lume. Iar pentru mine caietul de notițe e obligatoriu tocmai fiindcă memoria nu mi-e deloc strașnică, cum ziceam și mai înainte. Știi cum e: vorba zboară, scrisul rămâne.
R.Ș.: Cine e marele scriitor care-ți displace și de ce?
R.P.G.: Un mare scriitor care să-mi displacă… nu știu ce să zic. Îmi amintesc că n-am reușit să duc la capăt cu niciun chip lectura Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann, dar poate că eram eu prea tânăr și prea grăbit la vremea aceea, fiindcă — în schimb — Moartea la Veneția m-a impresionat extraordinar de mult, am citit-o de două ori la rând. Așa că n-aș zice că nu-mi place Mann.
Există însă scriitori care, deși îmi plac teribil de mult ca scriitori, mi-au displăcut, chiar violent, ca oameni. Îmi vine în minte Hemingway, căruia de altfel i-am și tradus două cărți și i-am redactat vreo cinci, deci știu ce scriitor bun, remarcabil, a fost. În schimb stângismul lui de paradă și de multe ori oportunist mi-a stârnit repulsie, de la felul cum s-a purtat în războiul civil din Spania după execuția traducătorului José Robles până la descrierea lui F. Scott Fitzgerald în Sărbătoarea continuă — unde, dincolo de portretul evident răutăcios pe care i-l face prietenului său, nu pomenește nicio clipă de contribuția consistentă a lui Fitzgerald la revizuirea romanului Fiesta, primul mare succes al lui Hemingway. Mă mai îmblânzește gândul că, poate, în ultimele clipe ale vieții, înainte de a se împușca, nici Hemingway nu s-a plăcut prea mult ca om. Ca scriitor însă… ei, ce ciudat se amestecă omul cu artistul!
R.Ș.: Ce titluri ai descoperit în ultima vreme și care crezi că merită atenția cititorilor?
R.P.G.: Un roman melancolic, hemingwayan, al unui scriitor italian din Trieste, Gianfranco Calligarich, Ultima vară în oraș, antologia de povestiri a lui György Dragomàn Corul leilor (minunat tradusă de Ildiko Gabos-Foarță), Oase solare a lui Mike McCormack (tot o traducere excelentă, a Veronicăi Niculescu), seria Ivo Andrić care a apărut la Polirom în ultimii doi ani, apoi volumul Anei Blandiana, Soră lume (cu adevărat impresionant), reeditarea — în sfârșit — a romanului lui Alexandru Vakuloski, Pizdeț, și cartea lui Moni Stănilă, Țipă cât poți… Mai pomenesc și o carte pe care n-am citit-o, dar o s-o citesc, Sălbaticii copii dingo, a lui Vasile Ernu, și m-aș opri aici, mai ales că în ultima vreme citesc mai puțin ca odinioară, așa cum scriu mai puțin ca odinioară. Și atâtea cărți așteaptă pe raft!