„Hai să bem, că mâine nu se știe!… Poate ne cade o cărămidă-n cap!”, răsuna, de Sfântul Ion, în casă, de Sfânta Maria, în curte, îndemnul sărbătoritului. Al înțeleptului de la miezul nopții, urmat în aventura praznicului de cei mai credincioși sfetnici ai săi. De câțiva, puțini la număr, dar unul și unul. Care, pe rând, reluau îndemnul în tăcerea dintre pahare. Cu urechile ciulite spre odaia vecină sau mai departe, spre poartă. Prefăcându-se că uită de neveste. Uneori, și de mine, cel care, pe la cinci-șase ani, în rol de Mare Ales al nocturnelor, le înțelegeam doar prima parte a chemării la arme. A doua îmi rămânea greu de pătruns. Cum adică: „Poate ne cade o cărămidă-n cap!” Așa, din senin?! O cărămidă?! Și de ce să ne cadă o cărămidă-n cap?! Abia după ’77 am început să înțeleg câte ceva din acest Carpe diem local, alibiul horațian perfect al chefliilor de altădată… Când nu lipseau nici vinul, nici „plăcile” cu Maria Tănase. Cu celebra ei Mărie și Mărioară: (…) Ia un par de mă omoară./ Parul să fie de plop,/ Să nu mă omori de tot”. A cărei continuare, tălmăcită-n context constructiv actual, meștermanolesc și manelist, ar fi putut fi: „Aniță și Anișoară,/ Fi-mi o cărămidă iară./ Cărămidă aparentă,/ Morții eu să-i fac o fentă”. Fiindcă manelele pe casete și cărămida aparentă pe blocuri au apărut cam deodată, prin anii ’80.

Și de-atunci au rămas: fațade nerenovate ale destinului colectiv, săbii ale lui Damocles deasupra capetelor noastre aflate de prea puține ori într-un blocaj al resemnării, capabil de revoltă. Iar noi am rămas în fața lor și fără educație, și fără schele. Dar nu fără cuvinte. În niciun caz, fără cuvinte pe hârtie, fără proceduri. Fără să fredonăm, în ruinele exteriorului domestic, sloganul administrativ nepieritor: „Acoperă-te cu hârtii!” Și am acoperit cu afișe tencuiala căzătoare a clădirilor. A blocurilor noastre de zi cu zi, pătrunși parcă de un optimism negru, vecin cu bulina roșie — însemnul suprem al dezastrului imobiliar.

Citez aici, pentru conformitate, un asemenea avertisment, de pe unul dintre blocurile Timișoarei. Unul in extenso, în fața căruia și limba oficială a statului român se poate spăla liniștită pe mâini, și, cu atât mai mult, purtătorii ei de cuvânt: „Atenție, cade tencuiala! Nu parcați în apropierea blocului! Nu vă apropiați de bloc! Cei care nu păstrează distanța minimă de siguranță față de bloc o fac pe proprie răspundere”. Din nou înțeleg prima parte a îndemnului, iarăși am probleme cu descifrarea a ceea ce urmează. Pentru că-mi trebuie cu adevărat cifrul acestei construcții redundante, ba chiar pleonastice, să intru pe ușa sensului până nu mă prinde somnul (na)rațiunii de-a binelea. Cum adică: „Nu parcați în apropierea blocului!” Dar unde?! În depărtarea lui, în apropierea altor blocuri, a altor avertismente?! Pe locul altor mașini?! Și cum adică: „Nu vă apropiați de bloc!” La propriu, cum?! Când poate trebuie să intru de-a dreptul în el. Fie că locuiesc, fie că nu acolo. Cât pot să nu mă apropii?! Să păstrez „distanța minimă de siguranță”. Cât poate un copil care se joacă să facă asta?! Iar magia finalului ține loc de răspuns la toate întrebările de mai sus și câte-or mai fi, retorice, bineînțeles, pe lângă ele: „pe proprie răspundere”. Admirabil, măreț document administrativ!… De care-ți vine să tragi, în trecere, și să-ți îndemni prietenii: „Hai să bem, că mâine nu se știe!… Poate ne cade o cărămidă-n cap!” Să tragi ca un vandal, ca un huligan de afișul unei morți anunțate, răspunzând întrebării caragialești dintre blocuri, „De ce trag tencuiala, Mitică?”: „De afiș, monșer!”