Florin Oprescu (n. 7 iunie 1977, Hațeg) este profesor la Universitatea de Vest Timișoara și profesor asociat la Institutul de Romanistică din Viena. Preocupările sale academice vizează literatura română și universală. A publicat volumele Model şi cataliză în lirica românească modernă (2007) și Romanul românesc și morfologia puterii (2018), precum și articole cu tematică istorică, precum „Identităţi şi alterităţi socio-istorice în Uniunea Europeană: studii de caz din România şi Austria” și „Funcțiile canonului literar și uzul didactic al literaturii“ (2017).
Pe parcursul anului 2020, Florin Oprescu a lansat conceptul „Jurnal de carantină”, o serie de confesiuni sub formă de articole, cu tentă personală, distribuite în mediul virtual, care urmăresc activitatea, gândurile și stările trăite în această perioadă dominată de schimbări imprevizibile, de redefiniri ale normaliății. Arhivarea notărilor se va materializa sub forma unui proiect social, cu nouă studenți implicați în traducerea impresiilor în limba germană, lansarea fiind programată pentru primăvara anului acesta, iar fondurile strânse din vânzări vor fi alocate achiziționării de materiale care să sprijine educația și adaptarea ei la modul de predare alternativ pentru elevii din mediile defavorizate.
— Cum considerați adaptarea studiului academic la mediul virtual? O găsiți utilă, poate prin scăderea rigidității, printr-o încurajare a accesibilității spațiale, care poate fi folosită drept alternativă și pe viitor, dacă e să vorbim despre un viitor mai apropiat, față de ceea ce era cunoscut drept normalitate până nu demult? Totodată, cum ați putea descrie percepția studenților și dificultatea sau ușurința preluării noului sistem, din perspectiva unui profesor?
— În mod evident, sunt de remarcat factori pozitivi, precum și aspecte negative. Pozitive ar fi, în mediul universitar, diversificarea și dinamizarea instrumentelor de lucru, oferind un acces mai larg și mai rapid la educație. La un moment dat, a fi prezent fizic necesită timp, presupune programare strictă, organizare, fuga dintr-o parte în alta, deplasarea între cursuri, dintr-o clădire în alta etc. Or, mutarea în online reduce semnificativ efortul, durata și, probabil, resursele. În același timp, consider că este simplificat accesul la materialul digitalizat, la biblioteca virtuală. Putem avea o bibliotecă întreagă pe computer și să o accesăm rapid, fără formalități. De asemenea, scrierea academică, secvențierea, citarea se fac mai ușor, prin instrumente specializate și rapide de căutare.
Totodată, digitalul presupune accesibilitate mai largă pentru cei care poate nu își permit să fie fizic la Viena, la Timișoara, accesul la educație fiind, astfel, mai facil. Intenționat am început cu aspectele pozitive, cele negative predominând ca număr și fiind ceva mai abstracte. Cele pozitive țin de natura materială a învățării, cele negative — de cea esențială. De la început mi-am arătat scepticismul față de mutarea totală a învățământului în mediul online, în principal ca urmare a complexității predării, procesul necesitând un spațiu convențional neutru, nemediat total de tehnologie. Se poate atribui spațiului virtual statutul de convențional, însă problema majoră pe care eu am perceput-o este legată de transferul tuturor activităților în sfera privată, o nouă convenție fiind necesar de stabilit. O convenție, în același timp, a pătrunderii în spațiul privat, care trebuie să devină neutru, în timp ce în învățarea tradițională, spațiul este sala de clasă, instituționalizată, tabla cu cretă (care încă mai există la Institutul de Romanistică), biblioteca fizică în care a pierde timp căutând bibliografie nu e tocmai un lucru negativ în viteza cotidianului de secol XXI.
A te pierde în bibliotecă e necesar câteodată, ca să uiți de furtuna de afară. Învățământul este un spațiu intermediar, un tampon între privat și public, ceea ce-i conferă o poziție nobilă. Profesorii și elevii sunt nevoiți să negocieze și să găsească spațiul comun, neutru între cele două sfere, pentru ca, în final, să le înțelegem mai bine pe ambele și să ne apărăm de excese. În același timp, mă gândesc la existența noastră ca ființe colective, gregare, învățarea fiind realizată în același mod, deseori colectiv, relațional, dialogal, chiar imitativ, cu un schimb nemediat de tehnică, un schimb valid, viu, care implică toată dimensiunea omenescului. Învățarea e mai ales un proces spiritual, greu de contabilizat și de măsurat în pixeli sau în bugete „per capita”, după o expresie la modă acum ceva timp. În predarea directă contează și au sens de la distanța/apropierea dintre participanți, la reglarea vocii, a volumului, tonalitatea și adaptarea sa la situație și la tipul de text, scrisul pe tablă, zgomotele specifice unei clase, de la scârțâitul cretei la fâșâitul discret al unei pagini. Nu sunt transmise doar informații sub forma unui fișier electronic, a unei înregistrării de voce, a unor imagini, a unui power point sau a textelor digitale.
Pentru acestea nici nu e nevoie de profesori. Și încep să cred că se va ajunge și la renunțarea la profesori. Pare distopic, dar nu m-ar mira să ni se spună că învățarea intermediată de computer, de roboți este mai precisă și, deci, mai avantajoasă. Este foarte simplu pentru universități, din motive de costuri și de organizare, să mute totul online, cel puțin parțial și progresiv. Efectele se vor vedea, cel mai probabil, pe termen lung și nu se vor măsura în bugete și eficiență economică, ci în absenteism, dezinteres și renunțare la studiu. Din păcate, digitalul de astăzi, fie că e România, fie Austria este excluziv, nu incluziv. Nu toți au acces la educație. Deși e o viziune romantică — și aș fi taxat drept rezistent la schimbare, după 20 de ani de învățământ în diverse forme —, cred că dacă un singur elev dintr-o clasă este exclus, educația tuturor își pierde sensul.
Sunt convins că majorității studenților le lipsește prezența fizică în sălile de clasă, foarte puțini preferând continuarea în acest ritm și cu aceleași metode. Predarea online este înșelătoare prin simularea situației reale, prin producerea unui efect de real, situație care este extrem de derutantă și pentru studenți. Toate instrumentele predării digitale, lucrul în grupe (breakout rooms), crearea de table virtuale, prezentările de la distanță, reproduc, simulează, copiază situații și instrumente din clasa reală, în încercarea reproducerii unei situații familiare, tocmai pentru a recrea acea atmosferă de învățare și a ne induce iluzia învățării clasice prin instrumente noi. Ștergerea frontierelor dintre spațiul convențional din sala de curs și spațiul privat va duce inclusiv la confuzii și la modificarea percepției asupra realității, filtrată azi prin ecrane. Vom trăi cu iluzia unui învățământ ideal, perfectibil, cuantificabil în date exacte, măsurabil în numărul de diplome digitale.
Cred că și aceasta este o iluzie. Inclusiv faptul că unii studenți nu doresc să fie prezenți cu camerele computerelor pornite îmi spune că nu se simt confortabil cu suprapunerea spațiilor și cu intruziunea noastră în sfera lor privată. Îi înțeleg. Cele două nu trebuie suprapuse. De altfel, pot remarca o schimbare și în starea studenților, în emoții, ca urmare a personalizării procesului, a unei presiuni permanente în schimbarea aceasta radicală pe care o trăim. Atunci când simt că predarea digitală devine extenuantă, intensivă, epuizantă, caut să fac pauze, să problematizez teme adiacente, chiar despre predarea digitală, să-i provoc să dialogheze, să vorbim despre situația aceasta agresivă, despre însingurarea nenaturală în care ne regăsim acum. Și studenții percep schimbarea ca pe o agresiune asupra modului lor de viață și cred că trebuie să vorbim și despre aceasta, indiferent de materia predată.
— Ca lector la Universitatea din Viena, la Institutul de Romanistică, încă din anul 2012, ce ne puteți spune despre secția de Romanistică, mai precis despre licența de „Limba română”, capitala Austriei fiind singurul oraș austriac cu opțiunea de a studia atât italiana, spaniola, franceza, portugheza, catalana, ca limbi romanice? Cum se prezintă interesul studenților austrieci față de șansa de a urma o licență concentrată pe studiul limbii române?
— Într-adevăr, Institutul de Romanistică din Viena este singurul institut de învățământ superior din Austria care oferă acces la studiul academic al tuturor limbile romanice, atât ca licență, cât și ca master și/sau doctorat. Româna este studiată aici de trei categorii de studenți: studenți austrieci, care au fost cândva sau sunt conectați la cultura română; studenți născuți în Austria din familii românești, care s-au mutat aici și care doresc să-și descopere sau să-și aprofundeze identitatea culturală; studenți veniți din România, care aleg studiul Românei ca prima sau ca a doua specializare. Deci motivația acestor categorii de studenți este intrinsecă, subiectivă, ceea ce reprezintă o situație ideală de învățare. Cred că numărul studenților înainte de pandemie a crescut semnificativ tocmai datorită posibilității și șansei învățării directe a unei limbi dificile și accesului direct la România din Austria, pe care-l oferă Institutul studenților.
Oricine poate observa diferențele majore în învățarea unei limbi prin/în mediul exclusiv online, de la distanță, și învățarea directă, prin prezența fizică a profesorului și a cursanților, învățare bazată pe schimbul direct, pe dialog, pe lucrul în grup, pe ritmuri diferite de achiziție și răspuns, pe pronunție și imagini autentice, nicidecum mediate, bruiate și falsificate de tehnologie. Cred că noua situație este grea pentru științele umaniste, în general, și pentru limbile dificile, în particular. E o schimbare ale cărei rezultate nu le putem măsura foarte bine încă. Mai văd că studenții și profesorii sunt extrem de derutați și de nesiguri după acest an de pandemie și de învățare online. În plus, această derută pandemică se adaugă dezorientării anterioare, cauzată de dificultatea alegerii unui profil din multitudinea de specializări promițătoare, „de succes”.
În lumea pre-pandemică, înainte de martie 2020, studenții erau ghidați de gândirea pragmatică, precisă, exactă și determinată de o carieră. Dacă alegerile anterioare erau legate exclusiv de proiectul pe termen mediu, pragmatismul studenților fiind marcat de întrebarea: „Ce fac cu româna?”, alegerile actuale vor fi și mai complicate, mergând până la diminuarea interesului pentru studiul universitar în genere, pornind de la lipsa predictibilități pe termen scurt. Intuiesc schimbări majore, inclusiv în curricule și în structura specializărilor, mergând până la dispariția unora dintre acestea, precum și scăderea drastică a numărului de studenți.
— Puteți face o scurtă comparație între sistemul universitar austriac și cel din România?
— Pot face o comparație doar din perspectiva licenței de română, fiind ancorat în ambele medii universitare, la Viena și Timișoara. Există un cadru comun, pentru moment cel puțin, sub amenințarea unor vremuri de revenire, de resurecție a statelor naționale. Cadrul universitar „Bologna” încuraja deschiderea prin forme transferabile, prin schimburi de profesori și studenți. El prevede un ciclu de licență de trei ani, de masterat de doi ani și un ciclu doctoral de alți trei ani. Acest sistem încă funcționează pe ambele teritorii, cu diferențe minore, chiar dacă va fi serios chestionat după ce criza pandemică se va vedea mai acut și în universitățile ce vor rămâne, din păcate, prinse între frontierele naționale. Din acest punct de vedere, mi-e teamă că vom asista la un regres. Ideea unei unități europene, a unor state care să colaboreze și pentru educație transferabilă a fost admirabilă, așa cum au fost și programele de schimb ERASMUS, spre exemplu. Cum spuneam, învățăm împreună și unii de la alții, și asta e posibil doar în mișcare și doar direct. Astăzi nu ni se mai permite așa ceva.
În privința studenților, diferența semnificativă este legată de formare. La Viena lucrăm doar cu grupe mici de persoane care încep studiul limbii, pe când la Timișoara este vorba de limba maternă certificată de un Bacalaureat românesc, deci de o altă bază a cunoașterii limbii și, deci, de o altă strategie de învățare. La Viena este necesară uneori începerea de la bază, precum și adaptarea cursurilor de media, de literatură la acest nivel începător. O altă diferență semnificativă este legată de metodele profesorilor folosite în cele două țări în sistemul educativ. Mi-am dat seama de faptul că studenții austrieci sunt mai independenți, mai încurajați să se descurce singuri, fac mai ușor proiecte, prezentări publice, vorbesc mai natural în public, colaborează diferit în grupe și lucrează mai bine pe textele la prima vedere. Nu este nicio diferență structurală, de date biologice să spunem, ci o diferență de obișnuință, de formare, care vine chiar din mediul preuniversitar.
Cel mai adesea am remarcat acest fapt la școlile de vară cu studenți participanți din Austria și România, sau la activitățile comune de formare pe care le-am organizat de-a lungul timpului. Studenții români se feresc să întrebe, ezită, au teamă de ridicol sau de a nu spune banalități. Asta se întâmplă din lipsă de exercițiu, de curaj, din lipsa experienței de a vorbi și din descurajările repetate, din critica aspră a celor din jur. Am observat că ideile bune, întrebările valide și gândirea critică a studentului român sunt deseori anulate de teama de a vorbi în public, care vine din lipsa exercițiului și a încurajării.
Desigur, există și diferențe de sistem, dar, la un moment dat, acestea devin neesențiale. Cred că studenții români au nevoie de mai multă libertate. Este foarte important curajul, care vine și din exersarea modului de exprimare, din expunerea repetată în situații variate de dezbatere, de dialog constructiv. Mi-a trebuit timp să înțeleg, în studenție, că prezentările bune nu sunt neapărat cele la care nimeni nu are vreo observație, vreo întrebare. Dimpotrivă, a pune o întrebare, a căuta o completare sunt forme de respect și de prețuire a efortului, a muncii celuilalt. Respectul și încurajările sunt condiții fundamentale ale schimbului de idei, iar curajul și bucuria învățării vin din încrederea că sunt mai multe lucruri care ne aseamănă decât care ne deosebesc. Asta am învățat eu din experiența pre-pandemică din cele două lumi.