Pentru mine, cuvântul „miner” nu înseamnă nimic bun. Nimic glorios, nimic bărbătesc, nimic mândru. Nu dintotdeauna, firește, ci, din păcate, exact de când România și-a întârziat intrarea în lumea civilizată cu ani buni. Asta fiindcă, imediat după 1989, cuvântul „miner” a ajuns să fie sinonimul oribil al terorii, primitivismului și al urii față de tot ceea ce înseamnă democrație, cultură, libertate, firesc. Nu e nevoie să îmi reproșați, chiar acum, în gând, că mineritul este o profesie a bărbaților curajoși care își riscă viața. Pentru România postcomunistă, minerii înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât șase expediții ale hoardelor de barbari la București sau spre București pentru a aduce teroarea și haosul.

Da, probabil că în memoria celor mai mulți, mineriadele au însemnat „doar” cele două expediții din 13–15 iunie 1990 și cea din 1999, când, practic, am avut un război civil: minerii împotriva trupelor Ministerului de Interne. Din păcate, acești „minunați” eroi ai adâncului au venit la București de câte ori a fost nevoie ca România să se prăbușească din istorie.

Au venit, mai întâi, în 29 ianuarie 1990, într-o vizita ce prevestea nenorocirile de mai târziu fiindcă, atunci, în 29 ianuarie, ortacii au intrat definitiv în ticăloșia „democrației originale” în clipa în care au operat primele arestări, împreună cu noua Poliție. Era clar deja că oamenii adâncului se transformaseră în bandele nemiloase ale noii puteri. Au revenit la nici o lună, apoi, când bucureștenii au început demonstrații de amploare fiindcă au înțeles că Iliescu nu dorea decât un simulacru de democrație. Au urmat, la scurt timp, înfiorătoarele zile de 13–15 iunie, când, după atacarea în forță a Pieței Universității, Ion Iliescu, de la Televiziunea Română Liberă (!) condusă de complicele la crimă Răzvan Theodorescu, rostește probabil cele mai cinice cuvinte ale acelor ani: „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”. Drept pentru care, a doua zi, în zori, zeci de garnituri de „forțe conștiente” din Valea Jiului au ajuns la București și au apărat „democrația atât de greu cucerită”, după cum urmează: au distrus sediile partidelor istorice și locuințele liderilor acestora, au bătut sălbatic liderii studenților, au provocat moartea a șase persoane și rănirea a peste 700, au contribuit efectiv la arestarea a peste 260 de persoane, dintre care cele mai multe fiindcă purtau plete, barbă sau aveau ochelari.

Dar ortacii revin în 26 septembrie, după amenințarea cu greva generală, în frunte cu același dement lider al minerilor, Miron Cosma, și forțează demiterea lui Petre Roman. Deja sunt organizați ca trupele militare și nu ezită să atace sediul Guvernului. Ciudat lucru, observau comentatorii, sindicatele minerilor nu au cerut niciun moment demisia conducerii Regiei de Minerit.

În fine, au urmat cele două mineriade din 1999, survenite tot în urma amenințării cu greva generală. Au fost anii în care noua putere a investit miliarde de dolari în menținerea minelor care, ca și acum, lucrează cu pierderi mari. A fost epoca în care sindicatele au dobândit putere și bani, iar paranoia lui Miron Cosma a ajuns la cote nebănuite. Iar președintele de atunci, Emil Constantinescu, a fost la un pas de a fi lichidat fizic. Culmea, nu de mineri, ci de Vadim Tudor. A cărui fantomă delirantă și-a găsit deja voce.