Misterul întregii narațiuni care a fost, prin atractivitatea sa, adaptată subit la mediul digital, sub forma unui serial european de succes, grație măiestriei regizorului din Roma Saverio Costanzo, are ca punct de pornire notorietatea necunoscutei figuri din spatele numelui Elena Ferrante, scriitoare, al cărei chip, a cărei identitate nu sunt cunoscute de vizorul public. Cu siguranță, aura ei dilematică nu face decât să contribuie la curiozitatea pentru arta ei, dar, pe lângă aceasta, tratarea intimității umane, a conflictelor interne și externe, privite dintr-o prismă locală, onestă, lipsită de exagerare, descrierea și psihologizarea, îmbinarea intelectualului cu epicul narativ atribuie seriei de romane L’amica geniale (Prietena mea genială), publicate între anii 2011 și 2014, algoritmul fascinantului.

Accesibilitatea poate fi de asemenea considerată un criteriu marcant pentru succesul literar, dar aceasta nu evoluează din simplitate lingivistică ori tematică, ci din deschidere în abordarea internului, prin pătrundere în intimitatea jurnalistică a tinerelor protagoniste aflată în continuă maturizare, parcurgând, sub forma unui bildungsroman, anii adolescenței și definindu-și astfel viitorul de adult, identificarea cu trăirile lor fiind permisă, ba chiar încurajată, indiferent de contextul geografic, de generație, de sex.

Narațiunea, construită sub forma monologului acum scriitoarei Elena Greco, este concentrată într-un roman mai degrabă eliberator pentru ea, făurit nu cu scopul atribuirii unui renume literar, ci pentru o debarasare de încărcătură emoțională, precum și de omagiere a prieteniei marcante, mai mult, de răzbunare pentru clipele de durere în care nu își putea găsi vocea pentru a protesta fizic. Trecerile bruște de la satisfacere și încredere în propriile puteri, în succesul academic și în ușurința, banalitatea cotidianului, la violență dură și chiar la moarte, la invidii și intrigi, la dezechilibre provocate de emoții intense și la chestionări ale viitorului, odată cu apariția figurilor de o influență temătoare, sunt reproduse visual, într-un mod inedit, de către adolescentele actrițe Margherita Mazzucco (în pielea Elenei) și de plina de pasiune Gaia Girace (Lila), dar și de către ceilalți membri ai distribuției, care aduc la viață, veridic, cuvintele lui Ferrante, pe alocuri domol, producția atribuind timp îndelungat scenelor, pentru oglindirea emoțiilor, dar uneori și sângeros de brutal, scenelor de violență fiindu-le alocat, de asemenea, spațiu amplu de desfășurare.

Lipsită de artificialitate, cinematografia regizată de Costanzo prezintă chipuri stagnante de șoc, dar și furii deformatoare fizic, omagiază străzile sărace ale periferiei italiene, cu tradiționalele rufe atârnând la geamuri, cu cercul restrâns de locuitori, ignorant la faptele externe, preocupat de intrigi locale, netânjind la o schimbare, rutinat și comod în ciclul infinit al vieții, cu bărbați în concurență permanentă pentru stabilitate economică, apelând la acțiuni neortodoxe și conexiuni riscante pentru avansare, cu femei docile în fața soțului, întemnițate în cămin, preocupate de treburi casnice și de creșterea copiiilor, singura modalitate de revoltă, în principal în fața infidelității masculine, fiind agresivitatea uneia față de cealalta, ba chiar omorul și/sau sinuciderea.

Cuplul de prietene Lila-Elena se dezice de tipar prin ambițiile tinereții, Elena apelând la genialitatea ei intelectuală și croindu-și un viitor eliberator prin studiu, permițându-i-se, prin eficacitatea propriilor acțiuni, părăsirea cartierului dezolant și cunoașterea unei noi lumi, dominate de dezbateri politice și filosofice, lăcaș pentru minți elitiste, însă cu siguranță nelipsită de prejudicii. Lila se prezintă a fi chiar mai strălucită decât prietena ei, depășind-o în fiecare activitate, dar soarta ei o condamnă la un alt trai, tânăra fiind nevoită a-și domoli violența și pasiunea de cunoaștere pentru asigurarea unui trai decent din punct de vedere economic, acceptând cererea de căsătorie a lui Stefano Carracci (Giovanni Amura) și fiind, astfel, condamnată la dezumanizare, la agresiune fizică, la teroare psihică și la trădare. Deși pornind pe căi separate la finalizarea școlii primare, Elena continuându-și studiul și Lila începând a munci la firma de pantofi a tatălui său, prietenia dintre cele două se va dovedi de nespulberat, acționând ca suport în fața brutalității realității.

Cu două sezoane de câte opt episoade, o continuare fiind înflăcărat așteptată, producția casei Rai Fiction, în colaborare cu HBO, reprezintă mai mult decât o confruntare tematică, o abordare a unei realități dure, dominată de ierarhizare și subordonare, de contraste deformatoare, violență necenzurată, țeluri spulberate și destine fără scăpare, stârnind și o provocare lingvistică — limba vorbită, deși putând fi clasată drept italiană, necesită folosirea subtitrării până și de către italieni, fiind folosit dialectul napoletan al aniilor 50. Credincios sursei originale, primul sezon se deschide în peisajul claustrofobic al blocurilor de ciment, sub cerul sumbru, printr-o dominanță de tonuri fumurii, cele două copile intrând într-un prim contact și fiind martore la evenimente locale, traumatizante pentru formarea lor, ele însă fiind parcă atrase de violență, complexitatea lor împiedicându-le a întoarce privirea, a se ține departe. Avansând cronologic, urmărind atent maturizarea fetelor, ochiul cinematografic le surprinde pe cele două tinere în momente de vulnerabilitate și intimitate, dar nu pierde din vizor nici contextul evoluției lor, transpunând localul și temporalul într-un mod realist, prin coloritul specific integrarea totală în narațiune devenind posibilă.

Succesul seriei literare a fost urmat de o îmbunătățire remarcabilă a turismului local, cu un număr mare de vizitatori, preponderent din America de Sud, pe insula vulcanică Ischia, dar și pe străzile încărcate de istorie ale orașului Napoli. Cu acțiunea amplasată în principal în vechea fabrică de sticlă, scoasă din funcțiune încă din anii 80, dar care funcționează prin semnificație simbolică, studioul, lipsit de artificialitate, se prezintă a fi unul dintre cele mai mari din Europa, la ora actuală. Viziunea asupra orașului Napoli nu tinde nici spre o accentuare a defectelor, nici spre o înfrumusețare a peisajelor naturale, ci atât splendoarea orașului maritim, a zonelor luxuriante, cât și influențele crimei organizate, a urii dintre clase sociale, dintre nord și sud, a defavorizării „plebii” sunt manifestate în manieră neorealistă în arhitectural și infrastructural, spațialul modelându-se conform socialului.

Dezbătând rolul femeii în perioada tranziției, noile tendințe politice în plină expansiune, lupta între clase și agresiunea prezentă în cercul familiar, despicând orașul Napoli postbelic, serialul L’amica geniale se concentrează în principal pe o relație de prietenie, nelipsită de concurență, aceasta întărind cu atât mai mult afecțiunea și încrederea dintre cele două tinere, o relație a cărei conexiune de neslăbit produce schimbări ireversibile în ciclul inchizițional al cartierului sărăcăcios, combătând efemer, dar marcant stereotipiile bine înrădăcinate într-un univers greu de zdruncinat.