1.1 C
Timișoara
marți 24 decembrie 2024

„Am semne de întrebare pentru o societate care venerează eroi cotropitori și vedete de talcioc”. Interviu cu graficianul Remus Rotaru, prodecan al Facultății de Arte și Design din Timișoara

Remus Rotaru (n. 5 iulie 1973, în Drobeta-Turnu Severin) a absolvit, în 2002, Facultatea de Arte și Design (FAD) din cadrul Universitatății de Vest Timişoara, specializarea Grafică. În 2003, studii aprofundate, și în 2010, studiile doctorale, în aceeași instituție. Membru al Uniunii Artistilor Plastici din România, din 2002. Cadru didactic universitar din 2005, actualmente lector al specializării Grafică din cadrul FAD; din 2020, prodecan al acestei instituții. Din 2003, șase expoziții personale și numeroase participări la evenimente expoziționale în țară și străinătate. O bogată activitate completează un portofoliu în grafica aplicată, prin colaborări cu edituri și firme de publicitate. Este director artistic la Asociaţia Culturale Dun’art și Asociaţia Culturală VollutArt, director de imagine al Aur’a Mineral Water, preşedinte al Comisiei de realizare a imaginii FAD. Realizator de steme heraldice pentru primăriile Giroc, Săcălaz, Buziaş.

Robert Șerban: Când am aflat că ai fost ales prodecan al Facultății de Arte si Design, m-am bucurat și întristat, totodată. M-am bucurat findcă te știu serios, dedicat, priceput și harnic, ceea ce e un câștig pentru facultatea la care lucrezi. M-am întristat fiindcă timpul pe care îl vei dedica propriei tale arte va scădea, va crește cel pentru… birocrație și cel ce ține de administrația facultății. Ce te-a determinat să accepți competiția pentru această funcție?
Remus Rotaru: Mulțumesc, dragă Robert, pentru cuvintele frumoase. Sunt momente pentru fiecare dintre noi când o sumă de factori îți cer implicare. Echipa din care fac parte a fost cea care a convins că suntem răspunsul bun pentru vremurile ce vin. Și, fără lipsă de modestie, cred că facem treabă bună. Se cuvine să mulțumesc aici încrederii cu care decanul, Camil Mihăiescu, conducerea UVT și corpul didactic ne-au solicitat, atât mie, cât și lui Eduard Jakabházi, prodecan pe probleme academice, să punem umărul la continuarea drumului acestei instituții. Cât despre timp, ce să zic? Trebuie găsit totdeauna atât cât este necesar ca să ne reinventăm.

R.Ș.: Ce crezi că lipsește Facultății de Arte din Timișoara ca să fie cu adevărat un epicentru pentru arta vizuală din Vest? Ce-i de făcut?
R.R.: Facultatea de Arte din Timișoara este un actor bun în arta vizuală. Nu doar în Vest. Suntem, cu certitudine, ambasadorii unei instituții distincte, dintr-un oraș special. Un cadru motivant de implicare personală la toate nivelurile, o sursă de consum a energiilor creative, un etalon al valorilor profesionale. Și dacă standardele înalte academice, cercetarea științifică avansată ne sunt obiective permanente, nu este mai puțin adevărat că rolul de cultivare a bunului gust, într-o societate suferindă, ne face să ne considerăm cu atât mai mult indispensabili unui fenomen socio-cultural în dezvoltare. De la studenții activi, până la alumni și corpul didactic, avem certitudinea că suntem un pol important în actualitatea de cercetare și creație artistică, chiar dacă suntem tineri (tocmai sărbătorim 30 de ani de la reînființare) și avem doar statut de facultate (nu academie). Ne susțin, în acest sens, numeroase premii, dar și o bogată activitate expozițională națională și internațională de înaltă ținută. Faptul că majoritatea membrilor corpului didactic aparține unor asociații profesionale constituie certitudinea ancorării în problematicile actualității artelor. Raportarea la mediul social, prin implicare activă în proiecte cu impact socio-cultural direct, este o altă preocupare a mediului academic artistic cu care acesta contribuie la viziunea de ansamblu a proiectului asumat de conducerea universității. Contractele de colaborare cu diverse medii culturale sunt, au fost și vor fi un factor important de dinamizare a unui proces de raportare continuă la mediul social.
Dacă trebuie ceva schimbat este ceea ce ține în loc, oarecum, toată România — un sistem administrativ greoi. Un program de realizare a achizițiilor bazat pe licitații publice, înjurat de toți, dar pe care nimeni nu este dispus să îl schimbe. O neputință evidentă a promptitudinii realizării serviciilor ca rezultat al aceluiași sistem conceput pentru transparență și eludarea fraudelor, dar care naște monștri atunci când interesele devin mai importante decât normalitatea. Mă întrebi ce-i de făcut? Aș parafraza un prieten comun care spunea că „s-a muncit prea puțin, s-a muncit prea răzleț”.

R.Ș.: Deși ești încă tânăr, ai „vechime” în lumea artei, fiindcă punem în cont și anii liceului. Te-ai trezit cu talent sau ai muncit de mic ca să ai performanțe?
R.R.: Ce fain ar fi să rămân așa, „un tânăr cu vechime în lumea artei”! Știi, avem un alt prieten care zicea ceva despre „oameni tineri și oameni ajunși”. Subtil, nu? Evident că m-am trezit cu talent. La fel ca toată lumea. Și la fel ca o parte din lume, am ales să-l nenorocesc transformându-l în profesie. Bucuria e mai puțină când urmărești să te depășești mereu. Plăcerea e mai rară când, dacă nu ești sortit cumva și cu genialitate, cauți, în loc să găsești. Asta cu muncitul de mic e discutabilă. Știi câți copii sunt geniali când sunt lăsați să deseneze? Dar da, am muncit. Uneori, pe vânt potrivnic. Cred că nimeni nu regretă când pățește asta, dar te întrebi, câteodată: oare cum era să ai vântul și din spate? Ne documentăm, tragem cu ochiul inevitabil la nivelul celor de afară și nu poți să nu-ți zici: când scapi de provincialism? Sunt și dintre cei care au reușit să dea tonul la nivel înalt, dar sunt mult prea puțini. Performanțele noastre sunt mult prea mici dacă le raportăm la efortul, la energia pe care o depunem.

R.Ș.: Care e cea mai mare greșeală, de nerepetat, pe care ai făcut-o în facultate? Atât de mare încât le atragi atenția asupra ei și studenților tăi…
R.R.: Greșeala capitală pe care am făcut-o a fost să nu folosesc timpul la maximum. Tinzi să crezi, ca student, că timpul și resursele pe care le ai la dispoziție sunt nesfârșite. Statutul de student este cel mai generos cu oportunitatea fiecăruia de formare. Spre deosebire de învățământul preuniversitar, cel universitar este cel care, definitoriu, concentrează toate resursele spre formarea profesională. Mulți se prind prea târziu de povestea asta. Uită, parte dintre ei, de ce au plecat de acasă, de ce muncesc părinții lor „să-i țină la facultate”. Și nici de la „Moromeții” nu au priceput mare lucru. Căci dacă ar avea fiecare în memorie privirea pierdută a părintelui care-l întreabă „unde mergem noi, domnule?”, și-ar aminti, în fiecare clipă, la ce căruță s-au înhămat. Sunt însă, cu siguranță, majoritatea, copii buni. Mă deranjează comparațiile între generații. Fac mulți păcatul denigrării tinerilor de azi. Nivelul de accesare și procesare a informației de acum este surprinzător de mare față de nivelul de acum zece ani, spre exemplu. Standardele de performață actuale pun o presiune considerabilă atât pe studenți, cât și pe dascăli. Capacitatea de adaptare trebuie sincronizată mereu cu avansul tehnologic. Specificitatea domeniului de educație vocațional presupune o abordare diferită a învățării, care poate pune în discuție paradigma pedagogică teoretizată și realitatea practicii. Bruiajul informatic este pentru studenții de astăzi un alt instrument de probațiune a capacităților cognitive de acomodare cu noile medii de expresivizare. Trăim timpuri interesante, generoase în mijloace de comunicare, dar cu riscuri. Se vorbeste deja de generația nativilor digitali. Dar sincronizarea informațiilor obținute instantaneu cu realitatea punerii în practică este capitală în asumarea eficientă a metodelor de învățare. Aici avem o problemă. Activăm într-un domeniu unde, la fel ca și în muzică, exercițiul practic devine concluzia noțiunilor teoretice. Nu este nicio noutate asta, însă din ce în ce mai mulți studenți se găsesc în incapacitatea de a-și pune în practică proiecte îndrăznețe conceptual, pentru că nivelul teoretic depășește aptitudinile practice.

R.Ș.: Ce se-nvață, de fapt, la Arte? Tu ce-ai învățat de la profesorii tăi și cum? Ce înseamnă „corectura”?
R.R.: Intuiesc unde bați aducând în discuție „corectura”. La Arte înveți să gândești altfel. Dincolo de asumarea unei programe, dincolo de parcurgerea unor etape standardizate de studiu, specificitatea domeniului lucrează, în primul rând, la nivel neuronal. Promovarea valorilor spirituale și cultivarea calității de comunicare prin limbajul specific vizual sunt reperele de bază ale domeniului de cercetare în artele vizuale. Performanța în domeniu, ca rezultat al experienței profesionale, este, prin excelență, garantul unei activități de creație și cercetare asumat. Raportarea la un mediu social mediocru nu mai face demult parte din preocupările noastre în a răspunde la întrebări, uneori malițioase, ale semenilor. Stigmatizarea cursanților în domenii vocaționale este, și astăzi, un fenomen pe care copiii îl duc, în cele mai multe dintre cazuri, cu mândrie. Diluția evidentă a valorilor culturale, per ansamblu, păstrează constant o breșă mult prea adâncă între performanță și consumerism. Studiul în domeniul artelor nu poate decât să înnobileze spirite. Asumarea la nivel general, național a educației estetice aș spune că este la fel de importantă ca necesitatea performanței în domeniu. Să ne uităm puțin în jur. Uită-te ce se întâmplă în arhitectură. Și nu din cauza lipsei de bani, ci a lipsei spiritului. Dacă mă întrebi, aș scoate ore de matematică din programe pentru a face loc celor de educație plastică. Am convingerea că fiecare dintre noi suntem afectați negativ rău de tot de ceea ce consumăm vizual, estetic. Zilnic ne otrăvim spiritele cu carnagiul vizual, cu prost-gustul generalizat. O remodelare a societății noastre poate avea ca primă preocupare cultivarea bunului gust. Zilele trecute am vizitat Severinul. Știi clădirea fostului BIG. Și tu ești din Severin. Hala Radu Negru. O clădire superbă, de patrimoniu, de pe la 1900. Pe fronton, sub placheta de marmură inscripționată elegant pe vremuri cu numele, tronează, de 20 de ori mai mare, un banner albastru pe care scrie MAGAZIN CHINEZESC. Tot exteriorul este împodobit de anunțuri, de reclame pestrițe. O nenorocire. Pe o ușă laterală un poster, destul de decent, cu un grup de domnișoare ce fac reclamă la ceva fashion. Pe pieptul uneia dintre domnișoare, patronul s-a gândit să ne anunțe, pe un A4, că INTRAREA ESTE PRIN SPATE. Pleci siderat, treci strada și descoperi sinagoga. Aici afli, la fel de clar, de pe un banner imens aplicat pe fațadă, că activează un cabinet notarial. Asta e… Cobori pietonala spre teatru. Acum arată decent, după galbenul lemon cu care-l spoiseră. E ok. Dar foaierul se numește Popa’s. Na! Cam asta ar fi, Robert. Dacă Educația Plastică ar rezolva măcar naturalețea bunului-simț, eu aș fi mai bucuros decât să mă raportez la performanțe de nivel înalt. Altfel, rămânem așa, enclave insulare de intelectuali bombănitori prinși în horă cu diletanți, cu demagogi, cu analfabeți. Dacă societatea află fie și atât că te învață Artele, cum zici tu, ar fi minunat. Evident că preocupările noastre, ca instituție de învățământ superior, sunt concentrate pe valorificarea resurselor umane competitive. Sistemul Bologna ne-a încurcat puțin, deși oportunitatea mobilităților profesionale are beneficiile ei. Noi am prins alt fel de școală. Clasele de maeștri aveau, parcă, farmecul și logica lor. Diluția de care vorbeam lasă loc unui pragmatism perdant, până la urmă. Corectura de care întrebi se face încă. E parte din procesul nostru de evaluare. Este însă adjuvantul intermediar care dă specificitate unui proces de evaluare standardizat. E altfel de comunicare acolo.

R.Ș.: Ești un gravor rafinat, cu mână ușoară și performanțe cu care rareori ai ieșit în public, pe simeze. De ce și de unde reținerea asta?
R.R.: Nu sunt neapărat gravor. Îmi place să mă numesc grafician. Gravura este una dintre specializările domeniului grafic pe care o predau cu plăcere la facultate. Altfel, activez în tot arealul graficii aplicate, publicitare, editoriale. Nu am rețineri în a expune. Activitatea mea în domeniul graficii este una dinamică, pliată, inevitabil, și pe raportarea la necesități pecuniare. Nu este nicio îndoială că sistemul de învățământ românesc a fost și este subfinanțat. Sunt un tip pragmatic și, oarecum, cu premoniții. Emulația din lumea stampelor este interesantă, dar cere un confort financiar constant. Știm cu toții că nu este ușor să trăiești din artă. Am un respect deosebit pentru cei care reușesc să facă asta. Dacă vrei, putem discuta despre necesitatea expunerii în galerii unde, după vernisaje, nu intră aproape nimeni. Despre colecționari reali ce să vorbim? Nu mă motivează expunerea decât în măsura raportării la breaslă. Știu, e păcat, dar asta este realitatea. Altfel, am aceeași satisfacție să îmi văd proiecte publicitare finalizate. Pe piață, adică. Proiecte în care provocările sunt la fel de solicitante. Nu e ușor să-ți construiești un nume nici acolo.

R.Ș.: Totuși, recent, ai avut la Deva, la EM Art Gallery, împreună cu sculptorul Bogdan Nueleanu, o expoziție în care ai expus grafică și care s-a intitulat Friends. Ce are prietenia cu arta, care implică solitudine, însingurare, visare, dialog interior, prospectare pe cont propriu?
R.R.: Da, ne-a ieșit anul acesta, la Deva, o combinație reușită. Nu este o galerie mare, dar a fost cât a trebuit ca să compunem un dialog estetic veritabil. Și mulțumim lui Mircea Popițiu pentru provocare. Mulțumim și criticului Volodia Macovei, care ne-a făcut o recenzie pe măsură. A numit-o dânsul „o expoziție densă, pentru cunoscători”, care nu este „îngăduitoare cu privitorul, solicitând participare și educație estetică”. Ne-am bucurat, evident. Prietenia cu Bogdan Nueleanu este una bazată pe respect reciproc față de ceea ce facem. Cred că ne-a apropiat, fără să ne propunem neapărat un set comun de valori, un caracter similar și o abordare plastică complementară. De aici până la reușita unui dialog estetic plauzibil a mai fost puțin. Solitudinea face parte din altă poveste. Afinitățile culturale nasc, deseori, grupuri care funcționează. Funcționează constructiv, motivant pentru membri, dar au și altă penetrare către public. Și o să-ți spun un secret: lucrăm deja la formarea unui grup din care va face parte Bogdan Nueleanu, Alex Baciu, Daniel Brici, Ovidiu Batista, Cebanenco Stanislav și subsemnatul. Lucrăm, în sensul că ne este din ce în ce mai clar că prietenia, valorile spirituale comune și nivelul profesional ne obligă să ne adunăm în voci mai puternice. Poate așa o să se și numească: Friends.

R.Ș.: Dacă mi s-ar cere să te definesc într-un singur cuvânt, acela ar fi „meseriaș”. Greșesc? Tu cum te-ai defini, ca artist?
R.R.: Eu nu mă definesc ca și artist. Și aici nu e vorba de modestie. Percepția mea despre artă și artiști raportează multe definiții. Despre Artă știu doar că-i lungă și grea. Nu am nimic de demonstrat nimănui. Ca orice profesionist, în orice domeniu, te aștepți doar să fii respectat. Apoi, asumarea unor date tehnice pe orice direcție îți dă siguranța de a putea traduce coerent în vizual concepte complexe. De figuranți ieftini și filosofi e plin. Tehnicitatea nu poate fi eludată nicicum. Fie că analizezi un Da Vinci, fie un flamand, o fotografie sau o stampă în mezzotinta, litografie sau serigrafie. De la analiza structural-hermeneutică, până la subtilități tehniciste specifice meseria e baza. Așa că aș zice că greșești dacă nu ai judeca pe oricare dintre artiști și ca meseriaș.

R.Ș.: Care e lucrarea de care ești cel mai legat și de ce? Care e povestea ei?
R.R.: Nu am o lucrare preferată. Îmi sunt dragi lucrările pe care le regăsesc așezate la locul lor, în case de oameni dragi sau străini. Poveștile lucrărilor care își găsesc consumatori dispuși să plătească sunt pentru mine singurele povești plauzibile. Like-urile și aprecierile postmortem nu mă prea încântă. Proiectele finanțate de sponsori, asociații culturale sau instituții publice sunt alte manifestări care nu au, din punctul meu de vedere, aceeași cădere de a-ți da satisfacție ca o piesă cu care ai atins suflete. Am altă părere decât performerii supercontemporani, știutori de puțină „meserie”, care au destul timp să-și dea cu părerea despre apusul artelor expozabile, despre consumul clasic al artelor. Evident că puterea mesajului transmis poate proba de la o schiță banală, la acționism, performance, până la sincretism digitalizat. Aroganța și egocentrismul mă deranjază în zona aceasta. Eu nu vreau să rămân în istoria artelor. Nu mi-am propus asta. Mi-am propus doar să fiu performant în ceea ce fac. Până la urmă, lucrarea de care sunt cel mai legat este familia mea și modul în care o pot influența prin ceea ce fac cu plăcere. Dacă societatea este în măsură să aprecieze asta, poate deveni o istorie. O istorie în care buna simțire, frumosul, echilibrul și pozitivismul să scrie la fel de plastic și apăsat ca frustrarea, războiul, concurența. O istorie în care competitivitatea să nască prietenii bazate pe respect. Evit cu greu să scriu cuvinte mari, dar am semne de întrebare pentru o societate care venerează eroi cotropitori și vedete de talcioc.

R.Ș.: Fiica ta, Ioana, e elevă la Liceul de Arte din Timișoara și, din câte intuiesc, va continua studiile tot în această zonă. Te simți confortabil? Nu e complicat să ai o meserie în care hazardul (inspirația) joacă dur?
R.R.: Probată de disconfort în ecuația asta este Ioana. Are doar 15 ani și sunt bucuros să constat că prezintă toate simptomele unui viitor în zona artelor. Cu atât mai mândru cu cât nu am influențat-o decât prin ceea ce am reușit să-i insuflu, ca exemplul personal. Nici nu știu dacă să mă bucur sau nu, fiindcă nu-i sunt foarte dragi conexiunile cu numele tatălui. Are o personalitate bine conturată și nu am nicio temere că drumul pe care pornește, dacă alege să facă arte, ar putea fi unul anevoios. Nu pot să nu mă gândesc aici la sutele de părinți încurcați de viziunea lor limitată asupra viitorului copiilor ce studiază artele. Până la urmă, performața dă roade în orice domeniu. Treaba cu inspirația e altă poveste, din ce în ce mai greu de gestionat în timpuri așa complexe precum cele pe care le trăim. Da, joacă dur. Un alt prieten al nostru spunea că „trebuie să te găsească muncind”. E complicat, evident, dar, până la urmă, nu aici e plăcerea? Fără travaliu, nici esența nu-i esență.

Interviu realizat de Robert Șerban

1 COMENTARIU

  1. Sala, fostă Flacăra, din Teatrul de la Severin se numește Ogășanu (ogaș= groapă de gunoi!). Orașul are nevoie de un designer care să reașeze fiecare clădire la locul cuvenit. Din Hala Traian se poate face un Centru de Cultură. Dar probabil chinezii plătesc mai bine. Problematica este politichia locală, înțesată de personaje gen „dinu păturică”, țărani ariviți dar mitocani, fără cultură, bun gust și lipsiți de adevăratul simț al marketingului.
    Mă bucur, ca severinean, să văd că mai există talente autentice, nu numai catastrofe politice, ca „Abramburica”.
    Mai mult, acum studentă la Facultatea de Arte din București, Ioana Fleancu, este de un fenomenal talent. Mă întristez că, un alt prieten al meu, cu multe expoziții in țară și în străinătate, Vișan Costel, șade nesprijinit, uitat chiar deși are lucrări care rivalizează cu multe capodopere internaționale. Mai ales că el a inventat o tehnică de pictură care riscă să rămână necunoascută dat fiind lipsa de ajutor din partea colegilor de breaslă. Mai ales că trăiește la limita subzistenței deși, prin cultura lui ar putea preda în orice Academie de Belle Arte.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

REVELION 2024-2025 31 decembrie 2024, Piața Victoriei

Programul artistic al trecerii dintre ani este deja finalizat. Ba mai mult decât atât chiar și zilele ce urmează au un program pentru atunci...

Ana Đapović expune ,,Soil’’ la Galeria Brăteanu

Galeria Brăteanu se bucură să invite publicul iubitor de frumos la vernisajul expoziției de pictura ,,Soil’’ a artistului vizual Ana Đapović. Ana Đapović...

Citește și :