Adriana Lucaciu s-a născut la Lugoj, în anul 1965. Trăiește și lucrează la Timișoara. În anul 1992 a absolvit Academia Națională de Artă din București, secția de Grafică, dedicându-se, de atunci, carierei didactice la Facultatea de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara, unde, în prezent, este profesor și coordonator de doctorat. Din 1993 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR), cu un portofoliu care însumează 19 expoziții personale, în țară și străinătate, și peste 400 de participări la expoziții naționale și internaționale.
A obținut burse de studiu în Italia, Germania și Austria și numeroase premii și distincții, printre care: Premiul Special al Muzeului de Artă Contemporană „Pavel Șușară” din București la Bienala de Artă Contemporană Internațională — Bienala Albastră, Brașov (2019); Premiul Bienalei de Garvură Mică de la Parana, Argentina (2016); Premiul pentru grafică la Bienala Națională de Artă Contemporană „Aegyssus”, Muzeul de Artă Tulcea (2015); Premiul UAPR la Bienala internațională de Gravură „Iosif Iser”, Ploiești; Premiul de Excelență al Primăriei Timișoara pentru întreaga activitate de creație (2014); Premiul pentru grafică la Bienala Internațională de Pictură, Grafică și Sculptură „Meeting Point”, Arad (2011); Premiul UAPR pentru tineret (1995); Nominalizări la bienalele internaționale de Ex Libris Bodio-Lomnago, Italia (2014) și Universitatea Haceteppe din Ankara, Turcia (2012).
Robert Șerban: Care sunt ritualurile și/sau tabieturile pe care le ai când te pregătești să lucrezi ori chiar când lucrezi?
Adriana Lucaciu: Robert, eu nu prea am tabieturi. Și asta pentru că, în general, nu mă prea împac cu activitățile repetitive. Or, tabieturile presupun exact acest lucru. Ceea ce fac, însă, înainte de a începe să lucrez, este ordine în perimetrul alocat „practicii artistice”. Pentru că starea mea de lucru este, de obicei, una alertă, am nevoie ca toate ustensilele și materialele să-mi fie la îndemână, așa încât le pregătesc cu atenție, ca un chirurg înaintea unei intervenții. Și mai e ceva ce mă ajută să mă reconectez la atmosfera atelierului, să mă desprind de tumultul cotidian: revederea unor lucrări la care țin, fie din etapa în curs, fie din serii anterioare. E ca un fel de cratimă necesară pentru a lega desenele între ele, ca recitirea unui capitol scris anterior, care va fi urmat de altele, aparținând aceluiași volum.
R.Ș.: Ce-ți stârnește cel mai repede inspirația? O aștepți sau o provoci?
A.L.: Nu aștept inspirația, pentru că așteptarea presupune o stare de așezare tihnită pe care, cel mai adesea, nu o am. Dar mă bucur când ceva mă stimulează — ca, de pildă, o expoziție foarte bună, un text sau un film. E un tonic extraordinar să văd lucrări care îmi crează o satisfacție estetică deosebită, o trăire puternică și mă incită la lucru. Temele mele sunt, în bună măsură, introspective, adesea autobiografice, astfel că inspirația vine odată cu evenimentele de viață trăite. Gânduri și sentimente generate de experiența de zi cu zi sau sedimentată în memorie, fără ca acestea să reflecte explicit ancorările din viața socială. Întotdeauna, însă, germenul este un fapt real, oricât de camuflat ar fi în desenele mele, pe care încerc să-l exprim într-un mod simplu, direct și nesofisticat. Contează foarte mult impactul și încărcătura afectivă, astfel că, în absența lor, actul creației se transformă într-o meditație asupra unei lucrări ipotetice. Doar în momentul unui supraplin mental și emoțional apare o formă vizuală concretă, și doar atunci am elanul necesar „saltului”. Deși seriile de lucrări poartă diferite nume, cred că sub denumirea generică de „Autografii” ar putea fi așezate toate.
R.Ș.: Lucrezi cu program și consecvență?
A.L.: Mi-ar plăcea să-mi permit acest lux, dar lucrurile stau altfel. Lucrez fizic (desenez, gravez) atunci când îmi fac timp pentru asta. Sunt consecventă pe perioade relativ scurte, atunci când demarez o serie de lucrări noi sau îmi stabilesc deadline-uri. Aceste perioade înseamnă un program zilnic de atelier (all day long) de trei-patru săptămâni, urmate, apoi, de câte un respiro, necesar pentru a putea analiza „la rece” ceea ce am făcut — dacă acesta este înțelesul dat cuvântului „program”. În această pauză, fac „vocalize”, adică încerc să rămân conectată cu arta prin lucrări de mici dimensiuni, desene realizate pe hârtie sau pe computer. Dacă te referi la „arta cu program”, în sensul unor concepte îndelung elaborate, acest construct exploratoriu nu mi-e propriu (există trenduri și artișți în arta românească ce se bazează pe acet tip de demers și pe care îi admir tocmai pentru consecvență). Eu am încă bucuria descoperirilor „juvenile”, apărute în procesul-joc al creației; mă bucur „necondiționat” de stările de grație din momentul „facerii”.
Mă arunc adesea în necunoscut pornind doar de la un licăr de idee, și acest mod de abordare elastică — un balans continuu între rațional și irațional — îmi permite un dialog vivant cu lucrarea. De raționamentele categorice și prea „sigure” din sfera artistică mă cam feresc, pentru că ele sunt conjuncturale/contextuale, adică relative, de aceea prefer, în locul lor, „neprevăzutul”, asemenea vieții, asemenea devenirii noastre. Însăși semnificația unora dintre lucrările mele s-a schimbat odată cu timpul (seria „Întrupări”, de pildă). Acest aspect l-am constatat când, pusă în situația de a vorbi despre lucrări (a se citi: despre cele mai tainice unghere ale ființei mele), am avut revelația unor sensuri noi, general umane, pe care le-am atribuit post factum. Ele erau diferite de cele inițiale, de acele incidente particulare, transformându-se treptat în subiecte de reflecție asupra condiției umane, asupra caracterului ei tranzitoriu, inefabil și precar.
R.Ș.: Câtă nevoie ai de propriul atelier ca să faci o lucrare? Cât de greu te poți adapta unui context nou?
A.L.: De atelier am nevoie ca de aer. Cred că orice artist vizual simte oarecum la fel. Totul e să clarificăm ce mai înseamnă atelierul astăzi. Pentru artistul „tradițional”, pentru care realitatea fizică a obiectului creat încă există, atelierul este acel spațiu în care o idee se transpune într-un material. În egală măsură, atelierul este și laboratorul mental în care „și atunci când nu lucrează, un artist lucrează”, ca să-l parafrazez pe tatăl meu, slujitor devotat al penelului — pictorul Simion Lucaciu (1928–1997). Pentru un artist vizual împrietenit cu tehnologia digitală, atelierul poate fi asimilat și computerului, spațiului virtual în care conceptele lui prind viață.
Ceea ce caracterizează însă oricare dintre spațiile de creație menționate este, cred, asigurarea unei intimități necesare cel puțin momentului de incubare a ideii. Nu este o regulă, evident, dar actul artistic vizual (și mă refer la arta plastică) este unul individual. Excepții există și aici, atunci când vorbim de lucrări colective sau grupuri de artiști care își propun proiecte comune. Revenind la întrebarea ta, prin structura mea, cred că sunt un om adaptabil la nou. Dar nu la orice nou și nu oricărui context. Pentru că pomeneam de intimitate, e o condiție esențială pentru mine absența vizitatorilor în atelier atunci când desenez, pentru a mă putea manifesta în voie. O reală provocare sunt simpozioanele de creație unde, de multe ori, mă refugiez în cele mai stinghere colțuri, pentru că dinamica mișcării mele în timpul lucrului nu e numai pe suport, ci și în spațiu, concordantă cu mișcarea interioară.
R.Ș.: L-ai avut profesor pe graficianul Mircia Dumitrescu, unul dintre cei mai prolifici și originali artiști vizuali români. Care e principala lecție pe care ai primit-o/învățat-o de la Domnia Sa?
A.L.: Am o considerație deosebită față de graficianul și profesorul meu Mircia Dumitrescu, dar aș face precizarea că este doar unul dintre dascălii pe care i-am avut și stimat pe parcursul formării mele. Mi-a fost profesor în anii studenției la Academia Națională de Arte din București (fostul Institut de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” și actuala Universitate Națională de Artă) și coordonator de diplomă. Viziunea Domniei Sale se delimita de principiile pedagogice ale Liceului de Arte Plastice din Timișoara, unde m-au îndrumat Constantin Flondor, Elena Minodora Tulcan și Szakáts Béla, prin faptul că accentul pus era pe tehnică, pe „meserie”, cum spunea el, în vreme ce școala de la Timișoara pusese accent pe experiment și concept. Acestora li se adaugă un al treilea pilon în educația mea într-ale artei, ucenicia în atelierul tatălui meu, care studiase pictura în anii ’50, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, și grafica, la Academia de Arte Frumoase „I.E Repin”, din Sankt Petersburg.
Ceea ce am deprins de la Mircia Dumitrescu a fost gustul pentru grafica de carte, pentru compozițiile figurativ-narative, iar influența personalității sale artistice a fost vizibilă în creația mea de debut. Mărturisesc că nu mi-a fost deloc ușor să-mi găsesc o altă cale, cu atât mai mult cu cât fiecăruia dintre dascălii mei le-am purtat (și le port) un deosebit respect, iar cu Simion Lucaciu am avut o relație cu totul specială, nu doar ca de la dascăl la discipol, ci ca între tată și fiică.
Probabil decantată, învățătura primită și-a găsit locul sub o formă sau alta în creația mea de-a lungul anilor.
R.Ș.: Grafica e una dintre secțiile căutate de tinerii care vor să devină studenți la Arte, unde ești profesoară. Pare o meserie de viitor…
A.L.: Grafica este un subdomeniu al artelor vizuale foarte complex, pentru că are, pe de-o parte, componenta liberei exprimări artistice, și, pe de altă parte, pe cea aplicată, mai riguroasă, care cuprinde grafica și ilustrația de carte, grafica editorială, promoțională și informațională, adică tot ceea ce ține de comunicarea vizuală cu ajutorul mijloacelor grafice tradiționale și digitale. În ceea ce privește competențele dobândite de studenți la finalizarea ambelor cicluri de studiu, licență și master, în funcție de propriile aspirații și interese, fiecare dintre ei poate opta pentru aprofundarea uneia dintre cele două rute de studiu.
În cadrul Facultății de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara, acest program este printre cele mai solicitate de candidații la admitere, înregistrând și procentul cel mai redus de abandon școlar. Facultatea oferă și un al treilea nivel de pregătire universitară, prin studiile de doctorat, frecventate și finalizate cu succes de un număr însemnat de graficieni. Cererea este cu atât mai mare cu cât oferta pieței de muncă este una generoasă. În zona artistică, ne bucurăm că mediul socio-cultural timișorean este tot mai prezent, prin interesul manifestat în ultimii ani față de tinerii noștri absolvenți, susținând și promovând acțiuni și evenimente expoziționale de anvergură.
R.Ș.: Cât de prietenă ești cu grafica de/pe computer? Subminează sau ajută această „unealtă” un artist?
A.L.: Cu siguranță, pentru un grafician care lucrează în mediul publicitar, editorial, computerul e „pâinea cea de toate zilele”. Până și competițiile de gravură acceptă astăzi printurile digitale, ca formă de multiplicare/imprimare a imaginii plastice. În ceea ce mă privește, nu sunt un fan al acestui instrument, cu toate că mă joc și-l folosesc frecvent. Îi recunosc utilitatea profesională, dar și neajunsurile în ceea ce privește comunicarea interumană: paradoxul „încarcerării” și al comunicării imediate la distanță, față de „distanțarea socială” cvasitotală — că tot e de actualitate sintagma — din proximitate. Ca să înțelegi mai bine această „prietenie”, una dintre seriile cele mai longevive din creația mea, intitulată „Enclave”, a apărut în anii ’90, ca urmare a stuporii pe care am avut-o observând enclavizările sociale, pe vremea când internetul nici nu făcea încă atâtea ravagii. Nu în cele din urmă, mărturisesc că îmi place să ating materialele cu care lucrez pentru că răspund, fiecare în felul lui, gesturilor și impulsurilor mele.
R.Ș.: Ai o relație caldă cu bibliofilia, cu obiectul numit carte. Ești autoarea mai multor coperte, ilustrații de/la cărți. Chiar tu ai făcut nu puține cărți-obiect. De unde acest interes? Ce altceva mai e cartea, decât un suport pentru text și imagine?
A.L.: Cum aminteam mai devreme, Mircia Dumitrescu este cel care mi-a sădit pasiunea pentru carte, mai ales pentru cea bibliofilă. Ca grafician, mi-ar fi plăcut să am mai multe incursiuni în lumea cărților tipărite, dar cartea de artist mi-a fost mai aproape. Privită exclusiv ca obiect de artă, cartea poate fi privată de funcția ei de depozitar și transmițător prin cuvinte și/sau imagini a unui anumit gen de cunoaștere. În contextul cărții de artist, fiecare componentă poate fi o referință care, mai apoi, scoasă din context, să devină centrul de interes al unui demers expresiv plastic. Accentul cade pe limbajul vizual și pe experiența generată de acestă.
R.Ș.: A fost dificil, e dificil să fii femeie în artele vizuale din România?
A.L.: Personal nu am simțit vreo obstrucționare din acest punct de vedere, poate și pentru faptul că nu am căutat să demonstrez altcuiva, niciodată, nimic. Singura competiție a fost și este doar cu mine, atunci când simt nevoia să mă pun la încercare.
R.Ș.: Ce artiști vizuali contemporani îți plac și din ce motive?
A.L.: Sunt prea mulți artiști — mai mult moderni, decât contemporani — a căror operă o pot revedea cu un real interes și mare plăcere, așa că îi voi aminti pe primii care îmi vin în minte: Paul Klee, pentru tenacitatea de a exploata inteligent desenul infantil și pentru întreg demersul pedagogic practicat la Bauhaus, Mark Rothko, pentru hipersensibilitatea expresiei cromatice abstracte, Willem de Kooning, pentru forța și siguranța gestului, Joseph Beuys, pentru scoaterea artei de sub presiunea elitismului formal, Roman Opalka, pentru răbdare, Gerhard Richter și Sigmar Polke, pentru diversitatea genurilor abordate, Didier Mahieu (n. 1961), pentru senzația tactilă a desenului și transparețe, Matthew Woodward (n. 1981) și Simon Nelke (n. 1982), pentru punerea laolaltă a formelor riguros desenate și a petelor spontane.