Luni, 16 noiembrie, Uniunea Europeană a luat foc și, deocamdată, nu se găsesc pompieri! În esență, a avut loc întâlnirea ambasadorilor statelor membre, COREPER, desfășurată în vederea aprobării bugetului pentru următorii șapte ani, precum și a fondurilor dedicate măsurilor absolut oligatorii după criza sanitară, îndeosebi în plan economic și social. Acum câteva luni, Uniunea saluta inițiativa Comisiei de a accesa un împrumut de 750 miliarde de euro, din care să fie repartizate sume fabuloase statelor membre, în bază de proiecte, și doar o mică parte sub formă de împrumuturi care ar fi rambursate în comun.
La acea oră, în iulie, au fost dezbateri aprinse, numeroase capitale refuzând să crediteze, în acest mod, state mai grav atinse de criza sanitară și aflate în nevoie reală de ajutor. Alții au decis că fiecare ar trebui să se descurce în baza bugetului național și a fondurilor europene la care, deja, este legiferat accesul. În cele din urmă, diplomația și compromisul politic au adus așteptata soluționare, aproape fiecare șef de stat sau de guvern participant la summit plecând acasă cu orgoliul celui care vine cu provizii. Majoritatea și-au prezentat „succesul” și „CEC-ul în alb”, sperând ca populația să creadă în iminența vremurilor bune. De regulă, nu au vorbit despre obligația de a articula proiecte viabile, țintite în domeniile la care se face referire în documentele europene; nici măcar nu au spus că însăși aprobarea acelei hotărâri era departe de a fi realizată. Aflăm acum că tocmai această întrunire a ambasadorilor era menită să dea un prim vot, pentru ca, apoi, regulile, condiționalitățile și suma propriu-zisă, împreună cu distribuția virtuală pe state membre, să necesite aprobarea tuturor parlamentelor naționale.
În comparație cu bugetul Uniunii, la care contribuie toate statele, în baza unor mecanisme deja acceptate și aflate în folosință, fondul de refacere post-criză reprezintă un împrumut de pe piețele mondiale, ce urmează a fi returnat la un moment dat. Fiind o obligație în numele Uniunii, obligație ce va reclama participarea financiară reală a tuturor membrilor pe o perioadă de decenii, este nevoie de aprobarea parlamentelor naționale. Oricât de mare ar fi beneficiul accesării acelor sume, faptul că, la un moment dat, fiecare stat va trebui să plătească nu putea fi decis decât la nivelul legislativelor naționale. Aceleași care vor trebui și să gândească sursa returnării sau, altfel spus, folosirea eficientă a acestui împrumut astfel încât el să producă suficient profit din care să fie plătită cota națională.
Dincolo de gravitatea situației pandemice, precum și a efectelor ei în plan socio-economic, riscul de a admite participarea la o asemenea schemă de finanțare, fără garanția că și ceilalți participanți vor folosi rațional sumele și vor returna la timp, a determinat furtuna diplomatică în Consiliul European, continuată apoi în hemiciliul de la Strassbourg. Miza era că statele bănuite a folosi sumele în favoarea clientelei politice sau, mai rău, a le direcționa în buzunarele anumitor politicieni să fie penalizate prin condiționarea sau chiar tăierea accesului la fonduri. Și de aici a început un veritabil tango politic, al cărui nou episod tocmai s-a înregistrat.
Tango și politică
E nevoie de doi într-un tango — spune o vorbă arhicunoscută și, din păcate sau din fericire, dansul acesta vorbește despre o anume relație între oameni. Individual, fiecare poate executa un ritual coregrafic în speranța de a îmbuna zeii sau votanții politici. Dar, în relația între state și Uniunea Europeană, avem o afacere în doi (sau mai mulți), cu limitele sau cu beneficiile ei. În speță, legislația europeană a prevăzut, încă de la început, din anii ’50, o serie de clauze menite să asigure și să mențină egalitatea în procesul decizional a tuturor statelor membre, indiferent de dimensiunile sau de forța lor economică ori militară. Europa vine după secole în care egalitatea în plan internațional a fost una eminamente nominală sau nu a fost deloc.
Aderarea a fost întotdeauna facilitată de această „promisiune” a egalității și a posibilității reale de a avea un cuvând de spus în deciziile care privesc direct un anume stat. Nevoia de compromis, precum și teama de mai rău, teama de forțele centrifuge ale Europei, au trecut sub tăcere posibilitatea ca, la un moment dat, un anume stat să încalce principiile convenite în comun. Există, desigur, prevederi privitoare la încălcări ale anumitor texte de lege, alături de norme complexe de procedură menite să încetinească sancționările și să lase părțile să se asigure că niciun detaliu din drepturile lor nu este încălcat. Ceea ce se întâmplă acum cu Polonia e rezultatul direct, voit sau ignorat, al acestei situații. Încălcarea grosolană a independenței justiției, prin numirile neconstituționale de judecători, pensionarea lor prematură, încălcarea normelor de funcționare a Consiliului Național pentru Justiție au fost pronunțate, până la un punct, de instanțele naționale, apoi de toate organismele europene abilitate: Comisia de la Veneția, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție.
Și totuși, celebrul art. 7 (1), referitor la încălcarea statului de drept în oricare stat membru, articol activat împotriva Poloniei în 2017, este încă în curs de revizuire la Bruxelles și nu produce scontata remediere a situației. Dimpotrivă, de la o reformă la alta, statul de drept din Polonia cade tot mai mult în neconstituționalitate în raport cu propria legislație! România și Bulgaria ar putea ridica vocea spre a cere instituirea unui MCV — Mecanism de Control și Verificare —, dar nu o fac. Nicio altă măsură nu a fost luată împotriva mutațiilor (genetice) operate de partidul PiS împotriva democrației. Stat mare, cu mulți europalamentari în importante grupuri politice, Polonia este sursă de voturi și de susținere a diferitelor politici, astfel încât, sub un pretext sau altul, Uniunea nu a făcut mai nimic pentru a curma erodarea constituțională ce se petrece la Varșovia. Deciziile Curții Europene de Justiție pot fi, nominal, considerate a fi sancțiuni ferme împotriva derapajelor juridice și politice, dar, în țară, judecătorii care țin cont de acestea, executorii judecătorești, avocații care fac apel la aceste decizii riscă să fie inculpați în baza Legii Botului.
Similar, Ungaria interpretează și reinterpretează limbajul democratic al statului de drept încă din 2010, atunci când FIDESZ a revenit la putere pe un uriaș fond de simpatie și în mijlocul unei alte crize economic-sociale. Faptul că numeroase reforme implementate în domeniul social au produs efecte în zonele mai sărace ale țării, corelat cu modificarea legilor electorale și cu schimbarea Constituției, a menținut la putere un lider devenit tot mai autoritar, cu conotații naționaliste și economic protecționiste, în dauna unor libertăți fundamentale, precum cea a informarii sau cea a liberei asocieri.
Manifestul illiberal a fost pronunțat încă din 2014, pentru a fi apoi detaliat și utilizat tot mai des, dar Uniunea s-a mărginit la avertizări și critici fără consecințe pecuniare sau de alt ordin. Cererea aritmetică de voturi în Parlamentul European sau nevoia de a trece anumite hotîrâri prin forurile de la Bruxelles au trecut peste derapajele și declarațiile lui Viktor Orbán, chiar dacă acestea afectau și afectează o mare parte a populației țării. E suficient să ne gândim la educație, la independența media sau la organizațiile civice.
Sigur că diplomația presupune dialog și mediere, toleranță și compromis. Aici însă ajungem în miezul contradicției originare din care s-a născut Uniunea Europeană. În formă, ea este o colaborare (din ce în ce mai strânsă) între state (cvasi)suverane, în esență, se dorește și se îndreaptă spre o variantă (inedită) de statalitate. Cvasisuveranitatea decurge din setul de competențe pe care, prin aderare, statele le-au transmis către Bruxelles; statalitatea este un cuvânt greu, care irită și incită, dar coordonarea și convergența, precum și recenta decizie de împrumut colectiv împing lucrurile spre așa ceva.
Acum, într-o dispută la nivel diplomatic între state, o parte se poate retrage, dialogul poate fi înghețat o vreme. La nivelul unei familii, apartenența nu este fluctuantă, indiferent de caracterul sau de faptele unui membru. Sigur că Uniunea e formată în baza unor principii fondatoare. Pe de altă parte, orice novice în domeniu știe faptul că realizarea concretă a statului de drept, obiectivarea principiilor diferă atât între state, cât și între variatele etape de evoluție a unei țări. Altel că nu se poate cere un comportament uniform la nivelul a 27 de membri, nicidecum șantajul, de o parte sau alta, atunci când sunt în joc sume mari de bani sau destinele a milioane de oameni. Nu se poate „juca”, într-o familie, cu instrumente ale dreptului internațional, destinat spațiului dintre familii!
Nu în ultimul rând, ultimele decenii au impus practica sancționării liderilor, a politicienilor considerați vinovați, în paralel cu protejarea populației care, de la un anume punct, nu mai poate determina schimbarea politicilor dintr-o țară. Astfel încât s-a deschis deja discuția asupra unui asemenea mecanism de utilizat împotriva Poloniei și Ungariei, fără a se fi definit nimic concret. Tocmai în mijlocul acestei situații extrem de labirintice, anumite țări au propus condiționarea alocării bugetare de respectarea statului de drept. Chiar dacă doctrina oscilează mult în definirea statului de drept și chiar dacă fiecare preferă să adauge detalii, în loc de a sintetiza elemente absolut necesare spre a formula minimul acceptabil, politicienii au formulat și adoptat Decizia asupra Resurselor Proprii, prin care consimt la condiționare.
Desigur, Polonia și Ungaria s-au opus, dar aceasta aparține genului de documente ce se pot aproba prin majoritate. Cu toate acestea, știe toată lumea că, dacă Raportul asupra statului de drept ar fi luat în serios, numeroase alte state ar putea avea probleme. Conform unei analize comparate, Polonia conduce lista neagră cu 30 de observații negative, urmată de Bulgaria (19), Austria(16), Romania (15) și, abia apoi, Ungaria, cu 12, Slovacia, Slovenia (câte 8) și Croația (3).
Să-i înfometăm financiar!
Sigur că declinul democratic și constituțional trebuie cumva oprit, iar conviețuirea aceasta cu illiberalismul trebuie contracarată înainte de a virusa întreaga Uniune (în măsura în care aceasta mai poate fi imună?). Dar de aici încolo, orice pas înaintează pe tărâmuri mișcătoare. Deciziile fundamentale au nevoie de unanimitate spre a fi aprobate, iar cei vizați de sancțiuni nu vor vota, invocând suveranitatea națională, în materia competențelor de care se bucură în mod legal. A trece peste suveranitate înseamnă a hrăni plângerile și propaganda populistă; a continua politica ochilor închiși riscă respingerea bugetului destinat reformei post-pandemie, în anumite parlamente naționale. Și cum acesta e conceput a face parte din bugetul propriu-zis, Uniunea riscă să intre în exercițiul financiar 2021–2027 fără buget.
„Nu e vorba aici despre statul de drept, acesta e doar un pretext, un cuvânt frumos care sună bine, dar e realitatea intrării în sclavie instituțională și politică, prin limitarea radicală a suveranității!”, reclama, recent, Zbigniew Ziobro, ministru al Justiției în Polonia. Comparând condiționarea fondurilor de respectarea statului de drept, Orban Viktor adăuga: Dacă într-adevăr se votează așa ceva, vom fi creat Uniunea Sovietică în interiorul Uniunii Europene!”.
„Să-i înfometăm financiar!” — cerea, recent, Katalina Barley, fost ministru al Justiției în Germania, actualmente, vicepreședintă a Parlamentului European, în speranța că, blocând accesul unor țări la fondurile europene, populația va determina, într-un fel sau altul, modificarea atitudinii liderilor sau a politicilor din cele două state. Dincolo de idealismul abordării, a determinat exact reacția de care nu era nevoie.
„Germanii au, într-adevăr, experiență în a înfometa și a persecuta. Ar trebui să-și amintească ce au făcut ei în Al Doilea Război Mondial!” — comenta primul-ministru Morawiecki. Și, acum, Ungaria și Polonia au blocat, prin veto, adoptarea bugetului. Joi, 19 noiembrie, se va încerca deblocarea situației, dar cum cererea de fonduri este extrem de mare, fie se va ajunge la un nou compromis politic sub spectrul riscului de a nu primi voturi în capitalele nationale, fie se va instala o grea si complicată perioadă de îngheț diplomatic. „Prezentul conflict nu mai este despre bani, ci despre identitate și suveranitate națională!” — avertiza fostul comisar european Tibor Navracsics. O temă pe care Europa o evită de când a depus armele în 1945, tocmai pentru că nu știe să răspundă și nici nu are curajul să decidă. Și e dincolo de statul de drept, respectat, mimat sau doar invocat!
Deja stim lectia