După perioada care s-a dovedit a fi de aur pentru regizorul Jim Sheridan, producătorul irlandez revine în anul 2002, după succesul filmelor care l-au pus pe actorul Daniel Day-Lewis pe un piedestal iconic (My Left Foot, In the Name of the Father) cu o dramă aclamată la festivalurile de film, parțial autobiografică. In America își atribuie atmosfera intimă, sensibilitatea în tratarea deziluziei provocate de efemerul uman, conflictul rasial, adaptarea la un mediu agresiv. Mai mult, scenariul reprezintă o colaborare, mai degrabă bazată pe amintire, între regizor și cele două fiice ale sale.

Inspirat de propria emigrare din Irlanda în vastul urbanism newyorkez, precum și de inocența atribuită de viziunea nepătată a copilăriei, In America jonglează cu tematici care deseori pot cădea în sentimentalism artificial. Totodată, sub masca unei tehnici care poate fi considerată metatextuală, filmul lui Sheridan demonstrează capacitatea vieții cotidiene, pe care cinematografia doar o oglindește, de a simula/disimula, producând percepții imediate, false, ocultând adevărul, construind astfel presupoziții, stereotipii. Dorind să încurajeze subtil noul, prin obiectivitate, și să lase la o parte tipologiile cunoscute, In America sublinează, în același timp, superioritatea intelectului inocent al copilului, care adeseori dovedește profunzime în înțelegere, profunzime poate pierdută odată cu înaintarea în viață.

Desigur, distribuția admirabilă are un rol primordial, surorile Bolger, prin strălucirea naivă a zâmbetului lui Ariel (Emma) și prin maturitatea șocantă a lui Christy (excepționala Sarah) îmbinând sentimentalul cu raționalul, în abordarea unor teme dureroase ale umanității. Prin autoritatea sa, căpătată de pe urma stăpânirii de sine, a înțelegerii funcției de membru activ al familiei, Christy reprezintă un pol de stabilitate în familia care întâmpină nenumărate obstacole. Tatăl (Paddy Considine), atipic în concepția unei familii conservatoare, este mai mult o victimă. Ca actor în căutarea unui rol în metropola definită de concurență, el încearcă să-și motiveze copiii în a-și observa unicitatea, confruntându-se constant cu umilințe provocate de insuficiențele materiale sau de naționalitatea diferită. Mama (Samantha Morton), în ciuda tăcerii la care apelează, stăpânește o înțelegere profundă, lăsându-se ghidată de simbolism și cedând doar în momentul amenințării cu o nouă pierdere majoră, după ce rămâne însărcinată. De aici și afinitatea ei pentru personajul misterios, de origine africană, care locuiește în aceași clădire sobră, în căminul pentru marginalizații societății. În ciuda tratării durității vieții printr-o manieră ludică, familia se află sub blestemul provocat de pierderea fiului Frankie, ca urmare a unui accident care i-a provocat o tumoare cerebrală. Un omagiu adus propriului frate, regizorul conturează întregul subiect sub ghidarea prezenței invizibile a simbolului mort la vârsta de doar 10 ani.

Prin dezinvoltură naivă, prezența fetelor produce un efect similar magiei, ele intrând în contact cu artistul african Mateo (Djimon Hounsou), de Halloween, când nu renunță a bate la ușa acestuia. Renumit pentru irascibilitatea sa, Mateo înlemnește, paradoxal, la vederea copilelor, demonstrând o fragilitate interioară și un istoric complex, care nu ar fi putut fi dedus la prima vedere. Crezându-se amenințat de prezența masculină, tatăl, Johnny, îl confruntă plin de furie, într-o izbucnire care se dovedește revoluționară pentru relația lor, Mateo devenind un nou membru al familie, fie și pentru o perioadă scurtă. Totodată, prin credința în ceva superior, prin ghidarea după simboluri, bărbatul străpunge armura protectivă, lipsită de simțământ a soțului, fascinând în același timp fetele aflate încă într-o etapă de perpetuă învățare.

Jonglând în căutarea vinovatului, fiecare personaj ajunge a se pune singur în rolul călăului, o comuniune a diferitelor naționalități în spațiul labirintic reprezentat de Manhattan, sub clarul lunii pline pulsând vivid electricitatea urbanului, In America suprapune realității dure a vieții explorarea graniței cu tabuul, prin prisma ochiilor de copil. Trecând de la torida vară din metropolă la iernile bogate-n zăpadă, de la amenințătorul lăcaș al celor defavorizați la recile saloane ale spitalului dominat de incertitudine, producția lui Sheridan își capătă admirația prin apelarea la o înțelepciune intactă, neatinsă de deteriorarea timpului, neaua devenind, astfel, un etern joc războinic, iar încăperile demoralizatoare, misterioase ateliere pictate ingenios.