Ironizând mania societății pentru normalitate, stârnind tendința spre uniformizare, prin consensul asupra unor norme ale esteticii necesare sistematizării și, automat, îngrăditoare, fratele Elliot, din duoul gemenilor renumiți, interpretați de unicul Jeremy Irons, propagă necesitatea producerii unor astfel de standarde interne. Râvnind la o perfecționare totală, fizică și psihică, el se diferențiază în acest mod de fratele său, acesta din urmă, relativ tensionat și lipsit de încredere de sine, împingând, poate inevitabil, filmul spre un final dezastruos, sacrificiul necesar pentru reducerea anormalului, pentru construcția unei ființe supreme, integrale.

În anul 1988, regizorul David Cronenberg, al cărui nume ar trebui plasat alături de iconicii exploratori ai umanului prin cinematografie, revenea după succesul traumatizant produs de The Fly, surprinzând încă odată prin ușoara distanțiere față de șocul produs prin directa tratare grotescă, deformatoare a corporarului, aceasta din urmă devenind doar un pretext pentru adânci reflexii psihologice, predominante în carierea sa de maturitate. Regăsindu-se tematici bazate pe teorii psihanalitice, cu apel la Freud și Lacan, Dead Ringers, inițial intitulat Twins, reprezintă o îmbinare a durului, a răcelii medicinale, a raționalului cu incontrolabilul subconștient al sentimentelor imprevizibile, lipsite de logică.

Nu doar misterul și atracția care înconjoară relația dintre gemeni au furnizatfundamentul producției, ci și cazul real al fraților Marcus, găsiți decedați în 1981, în urma abuzului de droguri, precum este surprins într-un mod ficțional în romanul Twins a lui Bari Wood și Jack Geasland. Plecând de la acest fir, Dead Ringers analizează conexiunea dintre cei doi frați identici, prin protagoniștii Beverly și Elliot. Lipsiți de orice fel de conflict, cei doi denotă o puternică colaborare, ajungând a fi considerați cei mai profesioniști doctori ginecologi. Seriozitatea și autoritatea lor profesională își găsesc contrastul în frivolitatea ascunsă în spatele costumelor „de lucru”, cei doi, profitând din plin de similaritatea lor să aibă relații intime cu aceleași femei, de cele mai multe ori chiar din rândul clientelor. Ieșind din îngrădirea de simple obiecte de utilizare, actrița Claire (Geneviève Bujold) produce o ireversibilă fisură în legătura dintre cei doi, metaforic reprezentată printr-o efectivă mușcare în membranul imaginar care-i leagă pe gemeni precum un cordon ombilical, în momentul în care Bev se îndrăgostește de ea, Elliot fiind totuși primul care intră în contact cu femeia. Claire suferă de infertilitate, ca urmare a unei deformări ovariene, domeniul medical și implacabilitatea necesară toleranței detaliului fiind neîngrădite pe ecran, greu de digerat pentru publicul nefamiliarizat. Ba mai mult, pentru a-și accentua tipologia, Cronenberg duce vizualul la extrem, transformând naturalul în grotesc și implicând inventive ustensile ginecologice — creații ale maniei lui Bev —, mai degrabă inspirate de uneltele folosite în măcelării. Nu doar cariera ori relațiile cu femeile sunt comune la cei doi medici, ci și recepția externului, aceștia supunându-se unui destin identic, iar încercarea de a-l readuce pe unul dintre ei pe calea bună eșuează în aducerea ambilor pe drumul greșit. Prin urmare, până și oferirea de atribute distincte devine dificilă, neputându-se spune sigur care dintre ei este primul gata să piardă controlul cu realitatea, suferind de obsesie, de frustrare, de psihoză, și care se lasă ghidat de droguri într-atât încât îl influențează și pe celălalt. De multe ori se ajunge la impresia că cei doi sunt doar stări ale aceluiași individ care trece de la Jekyll la Hyde, faptul că celelalte personaje, puține la număr, îi văd separat. Și cine ar putea contrazice, la urma urmei, această teorie, Cronenberg venind cu un final deschis, în care certitudinea morții este inexistentă, precum e hiperbolizată dificultatea diferențierii celor doi, după acest joc de preluare de roluri.

Cum a fost menționat visul, acesta funcționează ca totem pentru producție, frații fiind adesea vizitați de coșmaruri, de producții ale subconștientului, ca repercursiuni aberante ale faptelor traumatizante din realitate (înțelese ca starea palpabilă de a fi treaz). Trătându-le pe acestea minuțios, se pot remarca tematici discutate de psihanalistul Freud, regizorul având o afinitate declarată și deseori folosită în creațiile sale pentru teoriile controversate ale psihiatrului. Astfel se creează un număr considerabil de interpretări, de la explorarea narcisismului umanului egocentric, la subminarea masculului de către altul (doar unul putând supraviețui), de la rolul femeii, când i se anulează capacitatea de a crea viață, la invaziunea corporală și, implicit, mentală, prin dezvoltarea științei. Dispuse audio-vizual ca două universuri contrastante, existente totuși în același cotidian integral, temperamentul trăirilor extatice se remarcă, în răceala medicală, prin mise-en-scène, explozia roșului aprins al costumelor parcă medievale, din scene ce amintesc de ritualuri păgâne, producând bruiaje în domeniul respectabil white-collar.

Pentru a duce teoriile psihanalitice mai departe, s-ar putea specula alegerea numelor fraților, cum zice și Claire, Beverly fiind mai degrabă feminin, iar astfel rolul personajului în duo este acela de anima a lui Elliot, femininul și masculinul fiind, conform psihologiei lui Jung, necesare pentru completarea subiectului.

Totodată, cu apel la Jaques Lacan și la rolul oglinzii în recunoașterea infantilă a sinelui, prin chemarea disperată a fratelui său, Bev aduce aminte de șocul recunoașterii prezenței individuale, eliberate de orice cordon, necesară în găsirea unui integru fără sprijin pentru adaptarea la „normal”.

Talentul ingeniosului Jeremy Irons, precum și tehnica cinematografică folosită, prin dispersarea ecranului în două, cu o graniță invizibilă la mijloc, produc iluzia prezenței a două figuri a actorului, conștientizarea ficțiunii fiind aproape imposibilă. Intenționând să producă dificultate în diferențierea celor doi frați, numirea figurii prezente devine adesea dificilă, în ciuda sensibilității lui Bev și a carismei lui Elli, cei doi fiind deja familiarizați să se imite unul pe altul, tehnică folosită de multe ori pentru a repara dezastrele produse de celălalt, în funcție de abilități. Prin urmare, clasarea lui Dead Ringers în topul filmelor de gen horror nu e prea grea, pelicula fiind, subiectiv spus, mult mai mult decât provocatore de spaimă, de repulsie momentană, grotestul vizual pierzând în favoarea traumei psihologice. David Cronenberg își dovedește însă capacitatea de a transforma pasiunea pentru nebulosul psihic în producții cinematografice exploratoare, reflexive.