Trăim vremuri dintre cele mai tensionate. Mai toată lumea găsește că este îndreptățit să conteste, să verifice, să se convingă, să culeagă probe ori să obțină confirmări în legătură cu mai toți cei care, într-un fel sau altul și la nivele dintre cele mai diferite, exercită o funcție didactică. Până la un punct, pot să înțeleg această pornire a celor care sunt beneficiarii — direcți sau indirecți — ai vreunui serviciu de educație. Părinte fiind, îmi doresc ca în fața copiilor mei, respectiv prin școala pe care aceștia o frecventează, să se perinde cei mai buni învățători și, mai apoi, cei mai buni profesori. Nu cred în modelul suplinitorului, care reprezintă și trebuie să reprezinte o soluție de avarie, aptă să facă posibilă conservarea principiului continuității serviciului (public) de învățământ, în detrimentul calității acestui serviciu. Un suplinitor pus la o catedră, chiar în pofida faptului că la ultimul examen de titularizare a reușit — cu greu — să ia o notă rușinoasă (de sub 7), nu este altceva decât un cârpaci, care nu peticește bocanci, ci sufletele delicate ale unor copii. Dar nu acesta este subiectul despre care vreau să vă scriu, dragii mei cititori. Chestiunea pe care intenționez să o abordez astăzi este aceea a evaluării cadrelor didactice universitare.

Nu sunt puține universitățile din România în care se face foarte mare caz în jurul subiectului evaluării cadrelor didactice universitare, indiferent de gradul didactic deținut (asistent, lector/șef de lucrări, conferențiar sau profesor). Din capul locului, voi preciza că îmi asum analiza acestui subiect — desigur, într-o formă foarte sumară, având în vedere că ea urmează să fie publicată în forma unei pastile jurnalistice — având calitatea de cadru didactic universitar, cu o vechime de peste 20 de ani în Departamentul de Drept Public al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Ei bine, de ani buni, în această calitate, sunt obligat ca, în fiecare semestru, an de an, să-mi fac auto-evaluarea. Aceasta îmbracă forma unui formular, în interiorul căruia trebuie să bifez niște căsuțe și, mai apoi, sintetic, să notez ce anume cred eu despre mine și despre calitatea prestațiilor academice pe care le livrez studenților mei. Dincolo de caracterul hilar al acestei auto-evaluări, un lucru mi se pare de bun-simț: este ridicol ca un cadru didactic universitar să se auto-aprecieze. Opțiunile nu sunt prea multe: dacă dau dovadă de decență și recunosc că nu sunt și nici nu am cum să fiu perfect, s-ar putea să-i livrez Decanului Facultății suficiente motive să mă mustre, ba chiar să îmi reproșeze nivelul slab al performanțelor academice; dacă, dimpotrivă, manifest preferință pentru ipocrizie — atât de des întâlnită în universitățile noastre! — atunci mă voi auto-lăuda așa cum cred că nimeni (cu o cât de mică decență) nu ar fi în stare să mă laude.

Auto-evaluării i se adaugă evaluarea colegială. Altă gogoriță. Ea presupune ca doi colegi de-ai mei, din același departament, a căror identitate s-ar putea să nici nu-mi fie adusă la cunoștință, să aprecieze dacă și în ce măsură, în ultimul an universitar sau în semestrul ce tocmai s-a încheiat, subsemnatul și-a îndeplinit sau nu în mod corespunzător obligațiile profesionale, care se împart în două mari categorii: pedagogice și academice (sau de cercetare). Evaluarea aceasta colegială are, la rândul ei, câteva probleme. Oricât de colegială ar fi, în mod rațional, ea nu se poate face de către un cadru didactic ce posedă un grad didactic inferior celui deținut de cel evaluat și nici de către un coleg care are o altă specializare universitară decât cea a celui supus evaluării. Mă întreb cum poate un asistent sau un lector să evalueze un conferențiar ori un profesor? Sau cum poate evalua un civilist sau un penalist pe un coleg care este specialist în dreptul administrativ ori în dreptul constituțional? În niciuna din ipoteze, o asemenea evaluare nu este pertinentă și, prin urmare, nici credibilă.
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, universitarii sunt supuși evaluării studenților. Cred că aceasta este pur și simplu neserioasă. Sunt mândru de studenții mei formidabili, a căror dedicație pentru studiu este vizibilă. Ei au îndreptățirea de a mă evalua. Dar nu cred că pot fi evaluat de cei care, nici după mai multe sesiuni de examene, nu reușesc să promoveze examenul la disciplina pe care o gestionez, pentru simplul motiv că nu învață ori pentru că nu sunt capabili să o facă. Cum poate fi evaluat de către asemenea studenți un cadru didactic universitar care, dincolo de vechimea acumulată, este recunoscut de colegii săi din alte centre universitare și se bucură de o reputație academică izvorâtă din cărțile și studiile publicate ori din calitatea intervențiilor avute în conferințele naționale și (poate) internaționale la care a participat? Poate oare un student care abia își promovează examenele ori care trece dintr-o notă de cinci în alta să aprecieze asupra calității unui cadru didactic universitar sau a lipsei acesteia? Eu, sincer, cred că nu. E indecent și periculos.

În încheierea acestor rânduri, îmi iau libertatea de a adresa celor care astăzi conduc universitățile din România o rugăminte: instituiți un sistem de evaluare care să se bazeze pe cel puțin cinci reguli: (i) să se renunțe la evaluarea anuală, iar locul ei să fie luat de o evaluare o dată la trei ani, pentru ca rezultatele și evoluțiile didactice și academice ale celor evaluați să poate fi obiectivate, prin comparație cu evaluarea consumată cu trei ani în urmă; (ii) să poată participa la evaluarea cadrelor didactice numai acei studenți care, la ultima lor (re)clasificare, s-au situat între primii 40% dintre toți, fie și numai pentru că este jignitor pentru orice cadru didactic să fie evaluat de către studenții restanțieri ori de către cei care își promovează mai toate examenele cu note de cinci sau de șase; (iii) evaluarea cadrelor didactice să poată fi făcută numai de către acei colegi care au cel puțin același grad didactic și aceeași specializare universitară sau măcar una apropiată; (iv) colegul evaluator să-și asume, sub semnătură, evaluarea întocmită, și nu sub protecția periculoasă a anonimatului; (v) să se renunțe la auto-evaluare, care îmi aduce aminte de auto-critica din ședințele organizațiilor sindicale și de partid de dinainte de 1989.