Virgil Mihaiu (născut la 28 iunie 1951, în Cluj-Napoca) este absolvent al Facultății de Litere (engleză, germană, spaniolă, portugheză) la principala universitate clujeană. Membru al redacției Echinox (1971–1983). Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1981. Între 1983 și 1994, corespondent pentru România al revistei Jazz Forum, editată de Federația Internațională de Jazz la Varșovia. După 1989, redactor la revista Steaua, fondator al Cursului de Estetica Jazzului la Academia Națională de Muzică G. Dima Cluj, membru PEN Club România; e primul est-european cooptat în redacția Down Beat, revista-pivot a jazzului mondial; între 2006 și 2012 a fost director-fondator al ICR Lisabona și ministru consilier al Ambasadei României din Portugalia. Din 2015 e director al Centrului Cultural Casa do Brasil și al Bibliotecii de Studii Latino-Americane din Cluj.
Robert Șerban: Poți să scrii ascultând muzică?
Virgil Mihaiu: Exclus! Din punctul meu de vedere, atât arta scrisului, cât și cea a muzicii pretind concentrare totală. Spre a eluda explicațiuni prea stufoase, adaug că în aceeași categorie se înscrie și arta amorului. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu pot nici scrie, nici face amor, dacă simultaneamente muzica își exercită forța de seducție.
R.Ș.: Ai un loc predilect în care scrii poezie, sau contextul contează mai puțin pentru poetul care ești?
V.M.: Din fericire, locul conceperii unui text poetic poate fi, pentru mine, quasi-aleatoriu. Cu condiția să nu intervină de undeva vreo perturbare de ordin muzical…
R.Ș.: Cât de departe este un poem pe care-l publici de cel pe care l-ai scris prima dată? Modifici mult sau inspirația te ajută să nu faci asta?
V.M.: Aș putea zice că mi-am publicat majoritatea poemelor în forma lor inițială. Însă asta nu exclude caracterul extrem de laborios al procesului de creație. Probabil de aceea nu am renunțat la scrisul de mână. În caiete, modificările, revenirile sau ștersăturile rămân pe hârtie, iar ajustările pot fi efectuate în funcție de fluxul inspirației, ori retrospectiv, fără a pierde definitiv idei, metafore, sintagme, cuvinte, litere (cum se întâmplă adeseori în confruntările mele cu parșivele tastaturi electronice). Oricum, am prejudecata (superstiția?) de a nu-mi prea exhiba creațiile literare înainte de publicare. Poate asta ține de un incurabil „fetișism al hârtiei tipărite”, cum mi-l diagnosticase regretatul anglist Fredolin Nădăban, încă din anii 1970.
R.Ș.: Ce nu-ți place la poezia mai tânără? Ce poeți tineri, chiar foarte tineri, ți-au atras atenția?
V.M.: Aci mă cam încuiași. Prin 2005, pe când debuta episodul diplomatic al vieții mele, renunțai la cronicile literare, pe care le susținusem mai bine de un deceniu în paginile respectabilei reviste Steaua. Asta explică defazajul meu în raport cu generația poetică la care te referi. Permite-mi, totuși, să „mă scot” cumva, citând dintr-un interviu dat de Dumitru Chioaru lui Aurel Pantea (ambii mi-au fost colegi de redacție la Echinox și rezonez la răspunsul din revista alba-iuliană Discobolul, nr. 1–2–3/2020): „După decembrie 1989 au apărut multe nume de poeți care s-au alăturat unor grupări ori se manifestă izolat, raportându-se în continuare sau mai ales prin negație la optzecism. Consider însă că nouăzeciștii și douămiiștii nu sunt niște epigoni în raport cu optzeciștii, ci trebuie judecați în contextul social-cultural schimbat prin revoluție, în care aceștia au produs unele mutații radicale în privința ariei tematice și a posibilităților de expresie față de realizările predecesorilor. Dar ceva fundamental nou/original în concepția de creație nu s-a produs…”
R.Ș.: „Nu știu dacă poesia/ mai poate salva ceva/ dar mă salvează/ gândul că poesia/ m’ar putea salva” — ai scris la 11 februarie 2008. Ai făcut și faci poezie cu speranța asta? De ce trebuie salvat un poet? Ce-ai salva la/din tine?
V.M.: Purtat de valurile vieții, nu mi-am permis prea multe filosofări asupra propriei concepții existențiale. Totuși, ca reacție la răul din lume, am încercat să-mi edific un sistem de autoapărare. De aici provine convingerea mea că fără cultură și artă însuși parcursul nostru efemer pe Terra nu ar avea vreun sens. Într-o omenire pe cale de autosufocare, poetul este cel mai fragil și, totodată, cel mai puternic argument al unicității ființei umane. A-l salvgarda pe dânsul este o premisă a salvării libertății individuale. Or, tocmai aceasta e supusă în prezent unor agresiuni de anvergură planetară. Nu vreau să am de-a face cu o „nouă ordine”, în care gândirea firească să fie înlocuită prin implacabila pseudointeligență artificială, iar frumusețile feminine cu care fură binecuvântate patria mea și continentul nostru să fie substituite prin păpuși gonflabile.
R.Ș.: Când te plictisește jazzul? Ce fel de jazz te plictisește?
V.M.: Jazzul, ca noțiune idealizată, exclude conotația de plictiseală. Acest gen și-a câștigat prestigiul tocmai ca extensie de maximă creativitate, reprezentativă pentru cele mai inovative tendințe muzicale ale secolului XX. Din păcate — probabil în ton cu ascensiunea mediocrității, în toate sferele societății mondializate a noului secol —, asaltul tehnologico-informatic a condus la o diluare/disipare a criteriilor axiologice. Producătorii sau promotorii fără scrupule tind să înlocuiască arta autentică prin subproduse comerciale, aducătoare de profit material, dar devastatoare în privința complinirii spirituale caracteristice adevăratei arte. Degradarea se propagă deja amenințător nu doar în mediile virtuale, dar și în festivaluri sau cluburi odinioară prestigioase (am trăit o asemenea decepție în urmă cu 3–4 ani, asistând la celebrul festival de la Lugano și constatând că, în locul splendidelor recitaluri la care mă îndreptățea tradiția locului, pe scenă s-au perindat un fel de caricaturi ale jazzului d’altă dată; și mai trist fu când am realizat că unele dintre acele ignobile trupe fuseseră incluse „la pachet” și în festivaluri de prin părțile noastre, probabil în virtutea dorinței de a demonstra că „avem și noi faliții noștri” în materie de programare).
Din câte observ, s-au înmulțit semidocții dispuși să-mi/ne vâre pe gât jazz plicticos, crezând că e de bon ton să ne îndoape cu produse de pe piața hamburgherilor. Și asta, tocmai când în părțile mai îndepărtate de Hollywood există tot mai mulți muzicieni de jazz de maxim potențial (vezi ofertele din Scandinavia, din Caraibe, Brazilia, Italia, Lituania, Franța, Georgia, Rusia, Austria, Argentina, Letonia, Spania, Azerbaidjan, Croația, România, Estonia, Cehia, Serbia, Armenia, Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Uruguay, Portugalia, Japonia etc.)
R.Ș.: Ai stat opt ani în Portugalia, ca diplomat. Nu tânjești după țara aia frumoasă, după o schimbare de aer clujean cu un altul, mai cald, poate?
V.M.: Grație Providenței, împlinirea visului meu lusitan implica, în plus, o onorantă componentă: activam în același mediu profesional unde Blaga și Eliade lăsaseră benefice amintiri în rândurile elitei culturale portugheze a frământatei perioade 1938–1945. Primul exercitase funcțiunile de „trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Regatului României în Portugalia”, între 1938 și 1939. Cel de-al doilea ocupase postul de „atașat de presă”, între 1941 și 1944, după care mai reușise să supraviețuiască un an într-o locuință de pe malul Atlanticului, la Cascais. Îți poți imagina cât de extaziat am fost când, odată cu funcțiunea de director co-fondator al ICR Lisabona, mi s-a atribuit și misiunea diplomatică de „ministru consilier pe lângă Ambasada României în Portugalia”. Această denumire acoperea și amplifica funcția în care lucrase Mircea Eliade, întrucât era echivalentă postului de atașat cultural. Parcă spre a încununa atâtea predestinări, inaugurarea oficială a Institutului Cultural Român din Lisabona a coincis cu aniversarea centenarului nașterii lui Mircea Eliade.
Mandatul pentru postul de director ICR Lisabona era de patru ani. Cred că așa a rămas până în prezent, deși, după glorioasa perioadă a fondatorilor H.R. Patapievici-Mircea Mihăieș-Tania Radu, conducerea centrală a instituției avu configurații succesive ce depășeau posibilitățile mele de a le urmări. Amorezat incurabil de urbea natală, am preluat arhetipul comportamental al amicului/magistrului Marian Papahagi: cât timp lucrase ca director al Accademiei di Romania din Roma, își sacrificase perioadele de concediu, pentru a-și ține cursurile la UBB în versiuni comasate. La fel am procedat eu însumi, de-a lungul directoratului la ICRL, în ideea salvgardării Cursului de Estetica Jazzului, pe care îl inițiasem la Academia Națională de Muzică din Cluj, în 1997. Conștient că împlinirea visurilor mele filo-lusobraziliene i s-a datorat în bună măsură lui Marian, i-am rămas întotdeauna aliat, în aceeași obsesivă luptă pentru afirmarea culturii în genere, și a celei române în special.
Soarta vru să revin în patrie la jumătatea celui de-al doilea mandat, ceea ce a coincis și cu schimbarea echipei de la vârful instituției. Cum nu aveam aspirații spre o carieră în domeniu (ce ar fi presupus zăcăminte de ipocrizie cu care nu sunt înzestrat), venise momentul să acord o fărâmă de atenție filială propriei mele mame. L-am rugat pe ambasadorul Vasile Popovici să intervină la MAE, spre a mi se admite, în regim de urgență, cererea de demisie și de revenire la postul de la Academia de Muzică din Cluj (de unde fusesem detașat în diplomație, începând din 2006). După aterizarea la Cluj, am reușit s-o mai văd pe mama o singură zi în stare normală, după care a paralizat, iar peste o lună o înhumam, conform dorinței sale, lângă biserica ortodoxă din cimitirul Mănăștur (prin hazard, la câțiva pași de mormântul ex-rezidentului regal pentru Transilvania, dr. Coriolan Tătaru, unul dintre profesorii preferați ai tatălui meu la Medicina din Cluj a anilor 1930).
Dacă adaug mandatului oficial și perioadele mai scurte petrecute în visătoarea Portugalie, totalul ar ajunge cam la șapte ani — cum ar veni, „cei șapte ani duși de-acasă”. Suficient timp ca să pot aprecia și mai mult oportunitățile oferite devotaților culturii de către patria noastră comună. Nu e de mirare că, în studiile de specialitate, Clujul deține o poziție exemplară în privința deschiderii față de lume. Se observă cu ochiul liber că, în genere, românii sunt interesați de propunerile culturale venite de dincolo de frontiere și că, mai întotdeauna, artiștilor, intelectualilor, oamenilor de cultură originari de aiurea li se acordă la noi un credit suplimentar. Prin alte părți, oamenii sunt mult mai reticenți. Suficientă ar fi următoarea comparație: în Lisabona, cu ale sale două milioane de locuitori, sunt acreditate (cu autorizație de la Ministerul de Externe) cam șapte centre culturale străine; la Cluj, cu o populație de sub jumătate de milion de oameni, avem de trei ori mai multe asemenea instituții. Ca atare, mi s-a părut firesc să dau o anume continuitate vocației mele relaționale, în contextul favorabil oferit de urbea natală.
Prin bunele oficii ale ex-rectorului UBB, actualul președinte al Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, am preluat conducerea Centrului Cultural Casa do Brasil (CdB) și a Bibliotecii de Studii Latino-Americane (BSLA), ce funcționează sub auspiciile Principalei Universități clujene, cu rădăcini datând din secolul XVI. Deși susținerea materială a acestor mini-instituții e quasi-nulă, am reușit totuși să creăm aci o oază deschisă spre lumea mirifică a Americii Latine. Cel mai interesant aspect constă în vitalitatea și coeziunea manifestate de participanții — de toate vârstele și profesiile — înscriși la Cursul de limbă portugheză-braziliană. Acesta e animat de competenta profesoară Cristina Petrescu, activă, de asemenea, în plan muzical și teoretic. Grație colaborării cu Cristina și cu Diana Dranca, directoarea executivă a CdB și BSLA, mă aflu în privilegiata situație de a-mi continua activitatea de diplomație culturală chiar în adulatul meu Cluj.
Dar la întrebarea ta pot da și un concis răspuns poetic — textul Balanță, din volumul Lusoromână punte de vânt, Brumar, 2010: „pe cât de ireală îmi părea lusitania/ imaginată de acasă// pe-atât de vie îmi rămâne’n minte/ țara natală/ patria parentală/ cât timp sunt exilat în reveria portugală.”
R.Ș.: Deși știi vreo 10, 12, 14 limbi străine, ai tradus sporadic din alte literaturi. De ce?
V.M.: Așa cum a fi jazzolog nu presupune a fi și muzician practicant, nici calitatea (aș zice, nativă) de poliglot nu implică necesarmente talentul de traducător.
R.Ș.: A fost/este o încercare pentru tine perioada în care, din cauza pandemiei, lumea și-a cam suspendat activitățile care te interesau și la care participai până atunci?
V.M.: Evident. Ca întotdeauna în timpuri de restriște, mă rog Celui de Sus să ne ajute a reveni la demnitatea noastră umană. Altminteri — la ce bun să mai viețuim?
R.Ș.: Care sunt cele șapte albume de jazz pe care le recomanzi fără să clipești unui meloman?
V.M.: Duke Ellington & Ray Brown: This One’s For Blanton (Pablo); McLaughlin/Surman/Odgers/Oxley: Extrapolation (Polydor); Ganelin/Chekasin/Tarasov: Catalogue Live in East Germany (Leo Records);
Vienna Art Orchestra: Jazzbuehne Berlin ’85 (Amiga); Giorgio Gaslini: Plays Monk (Soul Note); Paul Bley: Tears (OWL); Weather Report: Mysterious Traveller (Columbia).
R.Ș.: Dar care sunt cele șapte cărți de literatură pe care, dacă nu le-au citit, studenții tăi de la Academia clujeană pot vor avea mari și deloc plăcute surprize cu tine?
V.M.: Boccaccio: Decameronul; I.L. Caragiale: Momente și schițe; Bacovia: Plumb; F. Scott Fitzgerald: Marele Gatsby; Mihail Bulgakov: Maestrul și Margareta; Murilo Mendes: Metamorfozele; Mircea Horia Simionescu: Ingeniosul bine temperat (Dicționar onomastic & Bibliografia generală).
R.Ș.: Ce poem al tău ai alege pentru o antologie internațională de poezie?
V.M.: Futurologie
abia mai ridic
cortina de aer poluat
peste peisajul matinal
copilul nou-născut
are deja
coșmaruri
peste puțin timp
poemele vor semăna cu
manuscrisele de la Marea Moartă
și încă oamenii
vor spera că viitorul regim social
le va aduce fericirea
[…] „Poetul este cel mai fragil și, totodată, cel mai puternic argument al unicității ființei uma… […]