Epidemia de COVID-19 a pus sub un serios semn al întrebării viabilitatea guvernământului democratic și reprezentativ pe care și noi, românii, îl exersăm de circa 30 de ani. Parcă mult prea ușor renunțăm la drepturi de frica unui virus care, fără îndoială, îi și ucide pe unii dintre cei infectați. Până la un punct, pot înțelege această frică. Și eu am început să o simt, fără însă să fiu foarte sigur dacă ea este una legată de faptul că m-aș putea îmbolnăvi ori că drepturile și libertățile mele s-ar putea face scrum sub focul reformării dreptului în direcția diminuării statutului meu de cetățean. Această situație mă duce cu gândul la ideile istoricului american Timothy Snyder, care, într-un eseu dedicat tiraniei, observa următoarele: „Mare parte din puterea pe care autoritarismul ajunge să o dețină îi este acordată de bunăvoie. În vremuri asemenea celor prezente, oamenii anticipează dorințele viitoare ale unui guvern mai represiv, după care îi vin în întâmpinare din proprie inițiativă. Un cetățean care se adaptează astfel situației îi arată de fapt puterii de stat cât de departe poate aceasta merge”. Scriind despre tiranie, Snyder introduce o categorie înfricoșătoare pentru oricine își iubește în mod sincer drepturile și libertățile: cea de obediență anticipativă. Dispuși sau nu să o recunoaștem, noi toți am gustat, la un moment dat, din acest produs, fie în relația cu un șef despotic, fie în cea întreținută cu o autoritate a statului, iar simptomul cel mai des întâlnit al acestui tip de obediență este atitudinea defetistă pe care o îmbrățișăm, fie și numai pentru a nu ne complica existența cotidiană, pentru a rămâne în confort ori pur și simplu pentru a nu risca să ne fie — în mod suplimentar — iscodită viața. Nu contestăm, nu protestăm și nu ne exteriorizăm oripilarea atunci când drepturile noastre sunt batjocorite, pentru că pur și simplu vrem să fim lăsați în pace. Pe o astfel de atitudine s-au bazat — inițial, cel puțin — mai toate regimurile politice care au degenerat de la un guvernământ democratic la unul autoritar și, mai apoi, la unul totalitar. Iar odată ajuns în acest ultim punct, devine un fapt obișnuit terorizarea unei populații blazate, care s-a obișnuit cu încălcările repetate ale drepturilor și ale libertăților individuale.
Momentul mai sus descris este cel al terorismului politic. Lui îi urmează terorismul social, care se hrănește din existența unui grup de indivizi (cel mai adesea, minoritari), susținuți de statul între timp pervertit și suficient de vocali încât să se impună, prin intermediul televiziunilor sau al rețelelor de socializare, și să-i răstignească pe toți aceia care mai au îndrăzneala să creadă că restrângerea drepturilor ori a libertăților lor este un preț mult prea mare, pe care ei nu sunt dispuși să-l plătească, nici măcar pentru a scăpa de efectele devastatoare ale unei pandemii ori pentru a-i limita efectele. Cuvintele eseistului francez Jean Sévillia nu au cum să nu-mi răsune în minte: „La propriu, televiziunea este un spectacol: doar ceea ce este vizibil are dreptul de a fi admis. Ceea ce nu se traduce în imagini nu există. În sens invers, televiziunea posedă mijloacele de a crea artificial evenimentul, dând consistență cutărui om sau cutărui fenomen fără rădăcini adânci. În domeniul informației, preeminența audiovizualului este cu atât mai puternică, cu atât mai mare, cu cât contraponderea lui este slăbită, diminuată (…). De acum înainte, adevărul iese din gura televiziunii”. Mai toate aceste afirmații sunt valabile și pentru mijloacele on-line de informare publică, inclusiv pentru paginile vehiculate pe rețelele de socializare. Dacă ai o altă părere decât cea a celor mai mulți dintre semenii tăi ori dacă îndrăznești să pui sub semnul îndoielii vreo măsură restrictivă de libertate, ești pierdut. Numai intenția de a discuta altfel decât cei ce aparțin pseudo-majorității despre subiectul acestui aranjament primitiv și periculos, pe care statul îl propune cetățeanului — mai multă securitate, în schimbul renunțării la libertate! — te compromite, te scoate în afara societății, te transformă într-un paria.
În sfârșit, al treilea moment al acestei „evoluții” este acela al terorismului cultural, care corespunde disoluției evidente a statului de drept și este contemporan cu epoca în care rațiunea celor mai mulți dintre noi a plecat definitiv în vacanță, ca să-l parafrazez pe filosoful croat Neven Sesardić. Sub terorismul cultural neîngrădit poate să înceapă masacrul. Marea majoritate a concetățenilor tăi vor fi de acord că drepturile și libertățile mai mult păgubesc decât să folosească, iar în lupta împotriva unui virus — ucigător, nu zic ba! — merită să renunți la mai toate acele prerogative care te definesc ca om și te deosebesc de animal. Odată ajunsă într-un astfel de punct, societatea este, în bună măsură, paralizată, iar recuperarea beneficiilor aferente unui regim politic democratic, respectuos la adresa drepturilor și a libertăților individuale, pretinde un cost enorm, exprimat în vieți și destine sacrificate, moralmente sau din punct de vedere fizic.
Bibliografie:
1. T. Snyder, Despre tiranie. Douăzeci de lecții ale secolului XX, Ed. Trei, București, 2018.
2. J. Sévillia, Terorismul intelectual, Ed. Humanitas, București, 2012.
3. N. Sesardić, Când rațiunea pleacă în vacanță. Filozofii în politică, Ed. Humanitas, 2018.
