Unul dintre cele mai frumoase și dezvoltate orașe din marginea de vest a județului nostru este, fără urmă de îndoială, Sânnicolau Mare. Dezvoltarea actuală este dată și de apropierea de cele două frontiere, cu Ungaria și Serbia. Unele intreprinderi industriale își aduc o parte din forța de muncă de dincolo de hotare.
Localitatea este cunoscută și după numele pomenit și în alte limbi vorbite în zonă. Groß Sankt Nikolaus, Großsanktnikolaus, în maghiară Nagyszentmiklós, în bulgara bănățeană Smikluš). Este al treilea oraș ca mărime din județ, după municipiile Timișoara și Lugoj. Vechimea atestată în documente oficiale este din anul 1247. Localitatea este pomenită în „Diplomele privilegiate regale”. Dar asta nu înseamnă deloc că acolo nu a existat viață comunitară cu mult timp înainte, chiar coborând în preistorie, după cum a rezultat din cercetările arheologice din toată regiunea.
În epocile paleolitic, neolitic, bronzului și fierului, localitatea era o simplă așezare, cu câteva case în zona Seliște. În perioada dacilor și romanilor localitatea a făcut parte din cetatea și orașul Morisena, care a îndeplinit rolul de centru administrativ al Banatului. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă că vatra satului a fost locuită încă din epoca bronzului. Mai târziu, romanii au ridicat aici un castru. În perioada medievală timpurie centrul de greutate se afla în localitatea apropiată Morisena (Cenad). Între anii 380-453 e.n., localitatea se afla tot în componența cetății Morisena, care îndeplinea funcția de capitală a hunilor, fiind reședința lui Attila.
Dar mersul istoriei este ciudat și sinuos. La un moment dat, peste secole, aici, ca în tot Banatul, aveau să se facă stăpâni cei veniți tocmai din Asia Mică. După anul 1552, odată cu ocuparea Banatului de către turci, aceștia își mută reședința de prefectură în cetatea Cenadului, cu o garnizoană în localitate, unde aveau și o școală de ieniceri. Imperiul Otoman credea că va administra locurile pe vecie. Dar de fapt totul a durat doar în jur de un veac și jumătate. În timpul Pașalâcului de Timișoara, la Sânnicolau Mare s-a ridicat o fortificație de pământ lângă așezarea civilă. Această cetate a fost dărâmată în 1701, în urma Păcii de la Karlowitz care prevedea dărâmarea ei ca una dintre condițiile pentru pace.
Puterile ce stăpâneau centrul european aveau să înfrângă armata otomană și să o trimită dincolo de cursul Dunării.
După trecerea Banatului sub administrație habsburgică, localitatea cunoaște o dezvoltare accelerată, devenind în 1724, oficiu administrativ imperial, apoi reședință de plasă. În 1787 primește privilegiul de a organiza târguri. Acest privilegiu este extins în 1837 când i se permite organizarea unei piețe săptămânale. În tot acest timp a cunoscut o deosebită evoluție economică, demografică și urbanistică. Localitatea a fost colonizată cu germani (șvabi). S-a dezvoltat și localitatea Sânnicolau German, încorporată mai târziu în oraș.
Cam din acest moment al șirului nesfârșit de întâmplări avea să apără pe aceste locuri și protagoniștii poveștii ce va urma.
Un loc important în viața localității l-a jucat „Școala inferioară de agricultură”, construită în 1799 de către contele Cristofor Naco, aromân la origine, și Gimnaziul de Stat, construit în 1894. Aici s-a născut în anul 1881 compozitorul Béla Bartók, tatăl său fiind director al școlii agricole, iar mama învățătoare. Dar despre Bartok și trecerea lui prin viață am mai vorbit cu alte prilejuri când a fost vorba de orașul de pe pârâul Aranca. Acest nume de Nacu (Nako) va însemna mult pentru dezvoltarea locurilor.
Marile frământări ce au urmărit tot finalul secolului al XVII-lea și Prima parte a secolului al XVIII-lea în peninsula Balcanică aveau să ducă la un imens exod al populațiilor latinofone din munții Pindului, Albaniei, Tesaloniei. Acești aromâni în majoritate dar și meglenoromânii aflați în oarecare minoritate față de confrații lor au părăsit orașele și satele lor înfloritoare și au luat drumul bejeniei spre centrul Europei cât mai departe de asupririle turcești. În cele mai multe cazuri erau din stirpe de oieri și de negustori cărăuși ce oricum erau obișnuiți cu transhumanța. Foarte ușor își adunau avutul și porneau la drum. Impărăția Habsburgică i-a primit cu brațele deschise pentru a se stabili și a face negoț în toate țările din imperiu. Aromânii nu erau deloc oameni săraci. Ba chiar s-ar putea spune că erau din cei mai bogați negustori ce la a doua generați de la stabilirea în Imperiu deja înființau bănci comerciale cu sucursale în multe orașe.
Familia Nacu este una din acestea ce au fugit de turci și după peripeții au ales să se stabilească la Sânnicolaul Mare. Nakó, cum au fost consemnați de istoriografie, este numele maghiarizat de nevoile administrative, al lui celui mai apropiat de origine de Nacu. Provine dintr-o familie de aromâni veniți din Grecia de nord și stabiliți în Banat. Frații Hristu (Christu) și Chiril (Chirilă), care făceau parte din cea mai vestită familie nobiliară din nord-vestul județului Timiș-Torontal în secolele XVIII-XIX, au fost ridicați la demnitaea de grofi. Cu acest prilej au trecut mai de nevoie mai din interes, la catolicism și s-au maghiarizat, luându-și numele de Nakó, Kristóf și Cziril. Camera de la Viena avea nevoie de fonduri lichide pentru multele nevoi militare dar și de investiții pentru dezvoltarea economică a noilor teritorii. Proaspăt înnobilații comercianți au cumpărat domeniul de la Sânnicolau la o licitație, în anul 1781 și au început să se ocupe de agricultura științică și intensivă după reguli stricte.
Nu este deloc o întâmplare aplecarea spre agricultură fiind cunoscut faptul că și zona Sânnicolaului Mare află pe acea fâșie de pământ ce cuprinde cele mai productive cernoziomuri din Europa. După cum spun cei mai experimentați lucrători ai pământului aici trebuie să fii foarte slab administrator dacă nu ieși cu profit de la orice sămânță aruncată în brazdă. Una din cele mai revoluționare măsuri luate de contele Cristofor Nakó, pentru acei ani este fondarea unei școli de agricultură. Această avea să formeze specialiști cu știință de carte ce au studiat metode moderne de tehnici agrare. Evenimentul de începere a construirii școlii avea să aibe loc în anul 1799. Era una din primele astfel de așezăminte din toată Ungaria de sud sau chiar din tot cuprinsul Imperiului.
Nu există nici un semn de că afacerile familiei Nako ar fi mers prost. Erau oameni de vază ce aveau o afacere prosperă. Veniturile aduse de diversele afaceri erau suficiente să permită un trai îndestulat chiar cu semne de mare lux. Nu există prea multe date despre conacul sau reședința de până la jumătatea secolului al XIX-lea al familiei Nakó. Dar se pare că aceasta a devenit neîncăpătoare pentru nevoile lor. Astfel se ia decizia de a construi un adevărat palat ce face cinste și azi orașului.
Castelul Nakó, situat în centrul orașului Sânnicolau Mare, a fost construit în anul 1864 de contele Kálmán Nakó, un urmaș al bătrânului conte Kristóf. Palatul a fost imaginat și pus pe hârtie de una din somitățile arhitecturii maghiare a secolului XIX Miklós Ybl. Cine avea un edificiu semnat de acest maestru deținea automat un certificat de înaltă calitate tehnică dar și de alese trăsături artistice. Liniile geenerale ale operei de artă sunt realizate după canoanele neoclasicismului la modă la jumătatea secolului înainte de explozia Szecessionului de mai târziu. Locul din mijlocul localității era foarte potrivit și a permis și adăugarea în timp a unui parc impresionant cu arbori de cele mai diverse esențe exotice rare pe atunci în Banat.
Caracteristic clădirii este turnul semeț ce aduce cu cele medievale. Sigur că nu are funcțiile de apărare și de obsevație din trecut dar aduce un plus de valoare medievală întregului ansamblu. Nu s-a făcut deloc economie de materiale și de spațiu. Imensa clădire are nu mai puțin de 99 de camere ca la orice mare clădire administrativă sau palat de cap încoronat din marile orașe. Pe vremea sa de maximă prosperitate, în castel se afla o bibliotecă cu peste 5 000 de volume alese de literatură dar și de științe. Din dragoste de cultură și de frumos în timp familia Nako a adunat o imensă colecție de picturi, statui dar și mobilă sculptată.
Tot în saloanele palatului se găseau colecții de porțelanuri rare atât europene cât și de origine asiatică. Ca uramre a asiduei corespondențe cu mai marii vremurilor dar și cu mari artiști și scriitori în timp aici au fost adunate colecții și de scrisori interesante primite în timp de la Ferenc Deák, Franz Liszt și Richard Wagner, István Széchenyi sau Jókai Mór.
Castelul era un adevărat muzeu al comorilor de artă. Pe lânga biblioteca de mare valoare, într-o anume încăpere se mai putea admira un altar din cinquecento-ul italian. În salone se mai puteau afla mai multe tablouri ale excelentei pictorițe Berta Kálmánné Bobdai Gyertyánffy și o imagine ecvestră pictată de Franz Ádám Nákó Kálmánné.
Pe lângă copii ale celebrului tezaur din piese de aur descoperit chiar la Sânnicolaul Mare a mai existat o statuie a lui Carducci din Veneția.
Din expedițiile africane al contelui Kálmán Nákó au fost aduse trofee exotice de vânătoare. Una din cele mai interesante tablouri era un portret al Dogelui venețian Maurini Marogens din 1444 dar și nenumărate picturi ale maeștrilor spanioli și italieni. Din 1688 dar și din secolul al XV-lea se aflau dulapuri de sacristie amplu ornate. În sala de recepție se aflau copii ale unor cunoscute opere ale argintarilor germani vechi, sau bronzuri vechi. În sala de mese existau cândva colecții de porțelan japonez vechi. Toate aceste comori de artă ale castelului sunt menționate acum doar în documente vechi. Totul este la trecut. Nimic nu mai există.
Din păcate la marile zguduiri ale istoriei ce sunt războaiele după jertfele de vieți și de răsturnări de administrații și schimbări de frontiere se mai pierd și altfel de bunuri din cele mai puțin materiale. Valorile artistice din castelul conților Nako au dispărut aproape în totalitate imediat după primul Război Mondial. Atunci Banatul, pentru scurt timp, s-a aflat sub ocupație sârbească, apoi a trupelor de descurajare franceze. În toată acea perioadă au dispărut, au fost jefuite sau pur și simplu au ars cele mai felurite colecții ce nu au mai fost recuperate.
Astăzi, clădirea găzduiește Casa de cultură din Sânnicolaul Mare, iar din 1981 găzduiește muzeul orașului, inclusiv sala Bartók. După Primul Război Mondial, în castel s-a organizat prima școală agricolă din România ce amintea de cea din urmă cu un secol și jumătate în urmă. La apropiere de cel de-al doilea război mondial în 1941, aici aveau să-și facă sediu legionarii iar mai apoi frumosul castel a căpătat o destinație mult mai prozaică fiind transformat în cazarmă-depozit de armament.
După al Doilea Război Mondial, între anii 1949-1951 în castel a funcționat o școală de tractoriști iar în anii 1953-1955 o școala agricolă. Tot în anii 1980 în castel a funcționat și Casa Pionierilor. După Revoluția Română din 1989, a devenit discotecă și club de calculatoare. Apoi în castel s-a organizat Casa de cultură și muzeul orașului. Este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Timiș cu codul TM-II-m-A-06287.
Astăzi, clădirea găzduiește Casa de cultură din Sânnicolaul Mare, iar din 1981 găzduiește muzeul orașului, inclusiv sala Bartók.
