Balaurul din Baraka fiecăruia dintre noi

Acum câteva zile am văzut cum plasarea unei lucrări a grupului Baraka în centrul Timișoarei a stârnit strănuturi de reacții — ca să mă exprim în acord cu temerile noastre recente —, mai mult sau mai puțin iritate. Nu scriu titlul lucrării dintr-un reflex de politețe față de comunitatea de credincioși la care titlul făcea referire, dar, înainte de a exprima un punct de vedere asupra modului de a vedea arta a celor de la Baraka, aș vrea să spun limpede că, atunci când vine vorba de artă, fotbal, politică și ciorbă de burtă, nu vom ajunge niciodată la sincere armistiții. Ci doar la ranforsări și mai strașnice ale propriilor păreri.

Revenind la grupul Baraka, am să fiu abrupt și am să scriu că jivina lor plimbată prin târg nu e deloc cea mai tare alcătuire a lor și, ca atare, resimt o ciudată dezamăgire. În ultimii 2–3 ani Mihai, Paul, David și Adi — membrii grupului Baraka — au avut câteva instalații cu miză ideatică, dincolo de scandalul și oroarea premeditate. Fiindcă instalațiile respective se refereau și la ipocrizie, și la sexualitatea ce ne acoperă cotidianul mediatic, și la falsa pudoare într-o lume în care valorile nu se regăsesc nici în comportament, nici în criterii și nici măcar în necesare și benigne gesturi de fiece zi. Cine a avut ochi să vadă a chiar înțeles asta. Și a trecut peste exagerările inerente ale unor disperări autentice.

Băieții ăștia tineri și, de fapt, delicați au ales să facă un tip de artă care, în Occident, nu mai este de mult o provocare, un șoc pentru omul comun. În ultima jumătate de secol e foarte greu, dacă nu imposibil, să mai vii cu ceva nou după ce, de pildă, Marcel Duchamp a propus un pisoar ca obiect de artă, după spectacolele-happening pline de sânge și porci tăiați în ritualuri păgâne ale austriacului Nitsch din anii ’60, dar mai ales după performance-urile Marinei Abramovici, rănită, înțepată, agresată de spectatorii ei. (Apropo, a doua soție a lui Nitsch, Rita Leitenbor, este/a fost bănățeancă și a făcut școala la Timișoara!) Sunt nume pe care cei la Baraka le știu și pe care chiar le invocă pentru că ei știu foarte bine ce fac. Doar că, în peisajul artei românești, asemenea forme artistice nu intră deloc în categoriile estetice cunoscute, clasice ale privitorului de artă mimetică.

După cum, nici creatura expusă acum nu are nimic armonic, nici nu seamănă cu vreun șopârloi din filmele pentru idioți și nici, culmea!, nu le produce copiilor pofta de a se juca la umbra ei. Sigur că asemenea mize sunt foarte departe de dorința artiștilor, sigur că o lucrare de artă nu se comportă ca o cloșcă atunci când vin mămicile cu copiii să le admire. (Al doilea apropo: găinile și puii din metal din Parcul Copiilor exact asta ar fi trebuit să provoace dacă nu ar fi fost clocite din fierotaniile alea pline de tăișuri și rugină!) Și, mai ales, sigur că frumosul nu mai de muuuuuult miza unei lucrări de artă. Ci expresivitatea, capacitatea de a ajunge la acele clape ale sensibilități noastre în stare să ne pună pe gânduri, să ne miște, să ne scoată din indiferență. Nu știu cât a făcut din toate astea lucrarea de față — eu nu cred, dar asta e părerea mea —, însă aș pleda pentru o mai atentă gestionare a artei în presă. Nu e deloc elegant să citezi opinii ale unor persoane neavenite și analfabete estetic atunci când vine vorba despre artă. Lucrurile sunt mult mai nuanțate decât plăcutul/neplăcutul/datul cu tifla/catalogarea etc. etc.

Evident că prezența unei asemenea lucrări în Piața Unirii și împrejur a fost un eșec. Probabil și din motive ce țin de falia tot mai abruptă a executivului ce gestionează Timișoara Capitală Culturală Europeană de lumea artei timișorene. Dar aducerea în fața unui tribunal estetic format din oameni care nu au zăbovit cu privirea pe o lucrare de artă mai mult de 15 minute în toată viața lor mi se pare un gest inelegant, nul și prostesc.