Americanii, spre deosebire de unele naţiuni europene şi ele foste imperii, au prostul obicei să-şi asasineze preşedinţii sau să încerce destituirea lor (impeachment) în timpul mandatului. Au fost asasinaţi : Abraham Lincoln (în 1865), James Garfield (în 1881), William McKinley (în 1901) şi John F. Kennedy (în 1963). S-a încercat destituirea prin procedura de impeachment cu Andrew Johnson (în 1868), Bill Clinton (în 1998) şi, recent, Donald Trump (în 2019). Richard Nixon a demisionat în 1974 ca să evite impeachment-ul. Nici un preşedinte american n-a murit de moarte naturală în timpul mandatului său.
Alegerile din noiembrie 2016 nu au reuşit să dea Americii un preşedinte acceptat de toată lumea. Mulţi dintre suporterii lui Hillary Clinton, activiştii şi liderii Partidului Democrat nu au recunoscut şi nu recunosc nici astăzi, la aproape patru ani, victoria lui Donald Trump, magnat imobiliar, producător şi vedetă de televiziune. Trump nu a fost recunoscut timp de aproape patru ani ca adevăratul preşedinte al SUA nici de media mainstream – Washington Post, New York Times, CNN, ABC, MSNBC etc. – şi nici de o parte importantă a reţelelor sociale. A fost, în schimb, susţinut de Fox News, cea mai puternică televiziune din America.
Nici Wall Street-ul, Silicon Valley, GAFAM (Google, Apple, Facebook, Amazon, Microsoft), giganţii tehnologici care sunt azi coloana vertebrală a SUA, Hollywood-ul, pe lângă sponsorii Partidului Democrat, miliardarii oligarhi susţinători ai clanului Clinton, ai lui Barack Obama nu şi l-au însuşit pe Donald Trump ca preşedinte legitim. Nici Partidul Republican, pentru care până la urmă Trump a candidat, nu a fost în întregime convins că acesta este preşedintele său. Alegerea lui Trump de la finele anului 2016, neaşteptată, surprinzătoare, împotriva establishment-ului imperial de mult constituit, a bulversat probabil ireversibil America. Alegerea de altfel celebrului Donald Trump contra favoritei absolute Hillary Clinton, după ce Trump îi umilise grav pe contracandidaţii săi în alegerile primare, baroni de drept ai Partidului Republican (printre care Jeb Bush, Ted Cruz, Marco Rubio), a fost începutul haosului în care se găseşte America de peste trei ani, până la „revoluţia culturală” (de fapt, o contrarevoluţie a barbariei) în curs. O revoluţie culturală de culoare în care sunt net majoritari albii…
În aproape patru ani de trumpism, imperiul american a fost zguduit din temelii. Fără să renunţe la dominaţia mondială, deşi nu a mai declanşat până acum nici un nou război major, cu excepţia, poate, a amestecului în Siria şi Libia, preşedintele Donald Trump s-a declarat partizanul lui „America First”. Sloganul „America First” a fost imediat contrazis de sloganul „Make America Great Again !”, adică acelaşi imperiu dominant şi dominator, în vreme ce a susţinut suveranismul, protecţionismul, naţiunea. Dar Donald Trump nu s-a oprit la un paradox sau o contradicţie. Le-a înmulţit în toate direcţiile cu o energie ieşită din comun. Mai ales în relaţiile cu principalul său partener şi concurent economic, China. Dar, foarte recent, a atacat şi Germania şi Franţa, laolaltă cu UE, pentru taxele normale instituite de acestea pentru GAFAM.
Cu toate că nu va recunoaşte niciodată, America îi datorează Chinei perpetuarea puterii sale economice globale din ultimii 20-30 de ani. Tot aşa cum America le-a datorat mare parte din dezvoltarea şi creşterea sa după 1945 protectoratelor sale (Germania, Japonia, Italia) şi Coreei de Sud după Războiul Coreei de la începutul anilor ’50. Atâta doar că fostele protectorate au reuşit treptat să se elibereze de ocupaţia „protectoare” americană, iar China a făcut, cu preţul unui efort colosal al poporului chinez, cel mai mare şi mai rapid transfer de tehnologie din istorie, mai ales noile tehnologii, şi a devenit cea mai industrializată ţară, „uzina lumii”, astăzi inconturnabilă.
Românii, cei mai mulţi, populaţia tăcută, s-au bucurat sincer la alegerea lui Donald Trump în 2016. Pentru că o detestau la fel de sincer pe Hillary Clinton, cea care conducea Departamentul de Stat (Ministerul de Externe) în timpul preşedintelui Barack Obama şi l-a menţinut la Cotroceni pe Traian Băsescu împotriva unui referendum popular pierdut categoric de preşedintele impostor-marionetă. E adevărat că în 2012 pe Traian Băsescu l-a menţinut în funcţie şi cancelarul german, Angela Merkel, şi astfel, Băsescu şi România au devenit slugă la doi stăpâni. Mai târziu, acelaşi Băsescu, cel menţinut în funcţie împotriva votului popular, încă din februarie 2014 (aşa s-a spus atunci), împreună cu Noua Securitate (Florian Coldea), cu expertul în neant Vasile Dâncu şi reprezentantul deep state-ului american la Bucureşti, ne-a potcovit cu Klaus Iohannis – un fel de Vladimir Putin faţă de Elţin, dar român, care-i garantează imunitatea celebrului Petrov. Cu toată echipa lui „globalistă”, antisuveranistă, de la Eduard Hellvig, Emil Hurezeanu, Rareş Bogdan, la Sandra Pralong, Mădălina Dobrovolschi, Ludovic Orban, Lucian Pahonţu, Raluca Turcan etc.
Aproape toate pericolele pentru America vin din interior. Primul mare pericol este cel al secesiunii. Ruptura de azi dintre democraţi şi republicani, cu state democrate, albastre, şi state republicane, roşii, e aproape paroxistică. Dacă va fi ales preşedinte Donald Trump, democraţii pot face secesiune, şi invers, dacă vor câştiga democraţii, „progresiştii” (neocomunişti, de fapt), neomarxiştii, statele republicane, sub presiunea evangheliştilor, a fundamentaliştilor, ar putea să nu mai răspundă la comenzile federale. Datoria de peste 28 000 de miliarde de dolari e un alt pericol abisal. Mai poate fi onorată această datorie ? E greu de crezut. Poate doar prin tipărire de bancnote fără acoperire, prin care datoria e pusă în spinarea tuturor, inclusiv a partenerilor economici, China, de exemplu, creditor major al SUA. Criza Covidului, oricum ai judeca-o, criza economică deja în desfăşurare, politica financiară turbulentă, şomajul de masă, instabilitatea socială, conflictele identitare agravate şi războiul politic intern exacerbat de anul electoral se constituie în acceleratori ai haosului.
Aflată la „răspântia imperiilor”, România, de pe vremea Daciei, a fost mereu călcată de imperii, începând cu cel Roman şi continuând cu Imperiul Bizantin, „mileniul tăcut” al românilor, când, de fapt, făcea parte integrantă, liber consimţită, din imperiul cu capitala la Constantinopol. Au venit apoi Imperiul Otoman, cel Habsburgic în Transilvania, Imperiul Ţarist şi apoi cel sovietic după cel de-al doilea război mondial. După anul 2000 au sosit să ne „elibereze”, „au cerut pământ şi apă”, imperiul european, condus de Germania, UE, şi cel american, NATO.
Alegerile americane din noiembrie 2020 sunt de o importanţă crucială pentru România, aşa cum sunt, de altfel, şi pentru Germania, pentru Polonia şi pentru UE în general, pentru Asia, unde s-a mutat centrul de greutate economică al lumii, şi pentru America de Sud. Ele sunt însă, poate, mai puţin importante pentru americanii de acasă (cum ar putea Donald Trump sau Joe Biden, republicanii sau democraţii, să influenţeze marea criză ?!) şi pentru cei mai apropiaţi aliaţi ai Americii (Marea Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă). Pentru că foarte mulţi specialişti citesc în evoluţia recentă a Americii o foarte probabilă cotitură istorică pentru toată planeta.
Petru Romoşan
