„Am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări”. Interviu cu poetul Ioan Es. Pop

Ioan Es. Pop s-a născut la 27 martie 1958, în Vărai, Maramureş. Printre cărţile publicate: Ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească (CR), 1994, Premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi din Republica Moldova; Porcec, CR, 1996; Pantelimon 113 bis, CR, 1999, Premiul Academiei Române, Premiul USR, Premiul pentru Poezie al Oraşului Bucureşti; Petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003, Premiul USR; Unelte de dormit, CR, 2011, Premiul „Cartea de Poezie a Anului 2011”, oferit de Fundaţia Naţională pentru Ştiință şi Artă din București; Premiul Radio România Cultural; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; 1983. Marş/2013. Xanax, Editura Charmides, 2013; Arta fricii, Editura Charmides, 2016, Premiul „Scriitorul lunii iulie 2016” al USR — filiala Iaşi.

Cărți apărute în străinătate: Ieud utan utgang, Ed. Tranan, Stockholm, Suedia, 2009; Sans issue, Ed. L’Oreille du Loup, Paris, Franța, 2010; No Way Out Of Hadesburg, Ed. Universităţii Plymouth, Marea Britanie, 2011; El Ieud sin salida și No Exit, Ed. Baile del Sol, Tenerife, Spania, 2011; Nem mertem kiáltani soha, Ed. AB-ART, Slovacia, 2012; Ieud bez wyjścia i inne wiersze, Fundacja Pogranicze, Polonia, 2013; Assedegats. Dos poetes transsilvans: Ion Mureşan i Ioan Es. Pop, AdiAedicions, Mallorca, Spania, 2016; Un giorno ci svegliamo vivi. Ieud senza uscita, Ed. Valigie Rosse, Italia, 2016; Адът без изход (Adat be izhod), Editura DA, Sofia, Bulgaria, 2016; Mundos lívidos, Editura Pen Press, New York, 2020 (în limba spaniolă).

A fost laureatul primei ediţii (2009) a Premiilor „Niram Art” de la Madrid. Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat Poetul Lunii August 2010. Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova i-a acordat, în anul 2012, Premiul „Primăvara Europeană a Poeţilor”. În 2016, la Veneția, Italia, i s-a decernat Premiul „Ciampi Valigie Rosse”, pentru volumul Un giorno ci svegliamo vivi. În octombrie 2019, a câștigat Marele Premiu „Cununa de Lauri” de la Alicante (Spania), la ediția a noua a Turnirului de Poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România.

— Am citit un inteviu dat de tine în 2014, în care „trădai” un fel de teamă de a nu mai putea scrie. Păreai și nu prea resemnat, dar, cum tu ești diplomat, nu mi-am dat prea bine seama. Ți-a fost frică, îți e frică de neputința de a scrie poezie?

— Poezia e ca rugăciunea: nu te poți ruga tot timpul cu fervoare. Nu de neputința de a scrie îmi e teamă, ci de dispariția fervorii pe care o presupune scrisul. Adică a puterii de a sublima, în așa fel încât nevăzutele să devină văzute, iar nepipăitele — pipăibile. Într-o carte intitulată Petrecere de pietoni (2003), încercam să explic ceea ce nici azi nu pot explica decât prin aproximare: „Văd în fragmente, simt fragmentar şi scriu obsedat de întreruperi la mijlocul respiraţiei. Scrisul e doar fractură, iar neputinţa de a mă trăi întreg — aproape o compensaţie. Am ajuns la această soluţie, justă şi pentru mine, şi pentru raporturile mele cu alţii, lucrând pe ascuns asupra unei speranţe pe care o visam mântuitoare: că scriu ca să-l conving pe Dumnezeu, că-mi amân sau atenuez astfel moartea. M-am înşelat. A scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări; că există o măruntă comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie.”  De fapt, nici nu știm ce e poezia, și de aceea, când scriem, o luăm mereu și mereu de la capăt. Cu mare și îndelungă neliniște.

— Ai publicat, recent, o nouă carte, Un somn pe scaunul electric (Editura Tracus Arte). Cum ai scris poeziile din ea, năvalnic sau încetul cu încetul?

— Năvalnic, dar încetul cu încetul și, mai ales, stimulat de exigențele de a participa în mod onorabil la edițiile din 2018 și 2019 ale Turnirului de Poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România, fapt ce a presupus scrierea de poezii noi, nepublicate în volum până la acea dată. Faptul că am câștigat acest turnir în 2019 mă încurajează să cred că poeziile din volumul Un somn pe scaunul electric nu-și vor dezamăgi cititorii. În poezie, eu nu trădez.

— Cât din ceea ce ai scris de la Unelte de dormit încoace a rămas pe dinafara acestui Un somn…?

— Între Unelte de dormit (2011) și Un somn pe scaunul electric (2020) se interpun alte două volume de poezie: 1983. Marş/2013. Xanax (2013) și Arta fricii (2016), prin urmare se mărește dacă nu eficiența, măcar constanța scrisului. Dacă aș adăuga la aceste titluri și volumul din 2015, Fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, aș putea spune că am fost chiar harnic. E însă bine să faci pauze de respirație între cărți, pentru a te reinventa atâta cât poți.

— Dacă nu te întreb despre capitolul O scrisoare pierdută la anul 2012, sigur o s-o facă alții. De ce ai ținut să pui între coperte poemele din el, care sunt compuse pentru un musical cu o temă caragialeană și care, pentru mine, cel puțin, au un sound diferit de restul cărții?

— Nu sunt un autor monocord. Ador să schimb registrele, să trec de la seriozitate la glumă fără niciun fel de ezitare, iar în ciclul O scrisoare pierdută la anul 2012 am alternat cu fervoare dulcele cu amarul, râsul cu plânsul, jocul cu seriozitatea. Nu trebuie să fii mereu încruntat pentru a fi convingător în poezie. Sau cel puțin asta cred eu la 62 de ani, când nu mai e nimic ca la început, când energiile vitale încep să ațipească și când ziduri vechi își arată ciocurile de sub zidurile noi.

— Volum tău are și patru reproduceri după lucrări ale artistului vizual Eugen Vuțescu, fiecare dintre ele anunțând câte-un capitol din volum. În trei dintre ele e „topit” chipul tău. M-am mirat să te descopăr astfel, știindu-te timid și cam neîmpăcat cu tine. S-au mai schimbat lucrurile, în timp, și te-ai mai apropiat de cel care ești, te-ai mai împrietenit cu el, ori de ce ai optat pentru aceste ilustrații?

— Eugen Vuțescu este nu doar un artist vizual remarcabil, ci și un poet de primă mână. Cartea lui, Garda de corp, semnată Merlich Saia, a fost încununată cu Premiul „Eminescu” opera prima la Botoșani. M-am dat pe mâna pictorului cu speranța că el va coopera bine cu poetul din sine. Așa cum eu, la vârsta asta, nu văd altă cale de a mai înainta puțin decât să mă împac cu Pop cel mai puțin norocos, mai vulnerabil, mai supus greșelii. Pop-de-zi trebuie să se însoțească așadar cu Pop-de-noapte fără condiționări, căci ambii vor dispărea simultan.

– Spuneai, în interviul pe care l-am invocat în prima întrebare, că „există o vârstă a lucidităţii maxime în care îţi dai seama că, după ce ai înflorit, începi să te ofileşti”. Cu ce ai stropit la rădăcină ca să menții „floarea”?

— Am avut șansa de a pune deoparte din vreme mici doze de prospețime și inocență care m-au ajutat să nu arăt tocmai obosit după 60. Sunt lucruri de care încă mă pot bucura și lucruri de care încă mă pot rușina. Nu mi-am pierdut de tot entuziasmul și nici marile îndoieli de pe vremuri.

— Cartea ta apare într-un an cum n-a mai fost altul: pandemie, claustrare, criză, frică, incertitudine. Un an foarte trist. De ce n-ai vrut să aștepți vremuri mai bune?

— Cartea mea era gata de tipar pe 15 martie 2020, dar am ales s-o țin în recluziune, alături de mine, până pe 15 mai. Versiunea ei tipărită e un semn al relaxării de după. Nu e o înfrângere, ci o biruință.

— Ce-aduce în plus creșterea vârstei, la un poet? Ce se pierde atunci când se câștigă ani?

— Sporirea experienței nu e totuna cu sporirea valorii, dar experiența potolește incertitudini și zbateri care, la 20–30, poate chiar 40 de ani, îl copleșesc pe poet. Desigur, în timp, simțul poetic se mai tocește, ba se mai întâmplă ca poetul de 60 de ani să descopere că, în anumite momente, îl repetă pe poetul de la 30. Nu e un fapt ieșit din comun: stereotipiile ne feresc de gafe mai mari.

— Ce poeți tineri români ți-au atras atenția, cu cărțile lor, în ultimii ani?

– Pe vremea când lucram la Ziarul de duminică, suplimentul de cultură al Ziarului financiar, țineam o rubrică bilunară intitulată „Portretul artistului la tinerețe”. Am scris acolo cu entuziasm despre poeți precum Marius Ianuș, Claudiu Komartin, Eugenia Țarălungă, Ruxandra Novac, Teodor Dună, Gabriela Panaite și mulți, mulți alții care astăzi compun Generația 2000, pe vremea aceea tineri și foarte tineri. Nici astăzi nu m-am deconectat de la poezia celor nou-veniți. Bunăoară, anul trecut am jurizat un concurs de acest fel, iar în aceste zile particip la jurizarea altuia. Surprizele se ivesc la tot pasul. Poezia merge mai departe.

— Dacă ai fi invitat să participi la o antologie de poezie universală contemporană cu un poem din cele scrise de tine, pe care l-ai alege? (e un joc, te rog intră in el).

— Unul de care nu mă pot dezice nici după mai bine de douăzeci și cinci de ani de la publicarea lui în volum: „ca o amară, mare pasăre marină,/ nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști/ din strada oltețului 15.// aici nu stau decât doar cei ca noi. Aici/ viața se bea și moartea se uită.// și nu se știe niciodată cine pe cine, cine cu/ cine și când și la ce./ doar vântul aduce uneori miros de fum și zgomot de arme/ dinspre câmpiile catalaunice.// când urci la noi, amice, ai grijă: la ușă o să te întâmpine pă-/ duchele de san-josé. e paznic aici, o să ți se gudure la/ picioare, o să-ți zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa, ușa/ e-nchisă, ăștia mă lasă tot timpul afară, m-au întemnițat afară./ tu nu-l crede, amice, tu nu știi, a venit ieri administratorul,/ l-a făcut șef peste tot palierul, el este cel care cârmuiește acum/ camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s-au tras/ și a rămas încremenită aici, la etajul trei./ deci plătește-i, amice, el e cârmaciul, se clatină mereu/ ca-n vechime când vasul sălta peste ape./ iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el când înjură/ se roagă. așa cum fac toți aici./ așa ai să faci și tu curând.// aici nu stau decât doar cei ca noi./ aici viața se bea și moartea se uită.// numai în rare clipe de căință și credință, noaptea,/ zidurile se subțiază, se alungesc, se înalță/ ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc,/ dar nu se trezește nimeni și dimineața căminul e iar o/ cămașă boțită din buzunarele căreia ieșim numai noi și atât,/ numai noi și atât.// aici nu stau decât doar cei ca noi./ aici viața se bea și moartea se uită.”