Poate fi comparat episodul surprinzător prin care trece SUA, cu manifestaţiile simultane din uneori 150 de oraşe (la început de iunie 2020), declanşate de moartea probabil accidentală a omului de culoare George Floyd sub genunchiul unui poliţist alb, cu anul 1989 pentru Uniunea Sovietică, an care a dus la prăbuşirea ei, la căderea imperiului comunist? Asemănările sunt multe şi comparaţia poate fi susţinută. Atâta doar că suntem la începutul unui proces despre care încă nu ştim până unde se va duce şi, deci, putem numai să speculăm.
Niciunul dintre bursierii noştri în America, ziarişti, oengişti sau funcţionari de stat, mai ales componenţi ai structurilor de forţă, nu ne-au explicat cum se asortează imperiul american cu democraţia americană. Dar pot coexista în aceeaşi naţiune imperiul şi democraţia? Aparent, da. S-a verificat de mult atât în Anglia, cât şi în Franţa. Dimpotrivă, democraţia pare a fi crema câştigurilor imperiale, un lux al bogaţilor. La centru, şi nu în tot imperiul, şi în niciun caz pentru toată populaţia de la centrul imperiului, din metropolă. Pot însă gusta din deliciile democraţiei şi anumiţi prepuşi din coloniile imperiului. Aşa se întâmplă azi în coloniile imperiului global american, aşa s-a întâmplat cândva şi în Dacia romană. E vorba de compradores, de mandarini, de birocraţi.
Să ne punem de acord: democraţia realizată, democraţia ideală, nu a existat nici măcar la Atena şi nici măcar în timpul lui Pericle. E suficient să-l recitim pe Tucidide (un trac, probabil, un barbar foarte bogat, devenit atenian) şi pe ceilalţi istorici greci pentru a vedea că democraţia e un fel de acordeon (scuzaţi!) care se deschide şi se închide pentru a produce muzica aşteptată într-o comunitate. Nici democraţia americană perfectă nu a existat, nu avea cum să existe şi nici nu va exista vreodată. Şi cu atât mai puţin ar putea să coexiste armonios cu imperiul (tot american) care s-a întemeiat după Al Doilea Război Mondial, în 1945, un imperiu care dă semne evidente de oboseală, de retragere, de îmbătrânire. Toate imperiile sunt sortite dispariţiei, dar uneori declinul poate dura zeci sau chiar sute de ani. Un imperiu nu moare într-o lună şi nici măcar în câţiva ani. Dar imperiul american nu pare a fi la fel de longeviv ca Imperiul Bizantin, cea mai îndelungată organizare umană din istorie.
Imperiul american nu se deosebeşte prea mult de Imperiul Roman, de Imperiul Bizantin, de Imperiul Britanic sau de cel Francez. (Romanii nu au venit în Dacia ca să ne latinizeze limba şi să ne aducă binefacerile civilizaţiei, ci au venit pentru aurul dacic, pentru sclavi şi pentru stabilizarea unui limes care să le apere, la frontiere, imperiul de barbarii de la răsărit.) Istoria naţiunii americane începe cu lichidarea băştinaşilor, a indienilor americani, adevăraţii proprietari ai pământurilor. A continuat cu cumpărarea de sclavi africani comercializaţi de imperialii din Europa de Vest. În 1866, totalul sclavilor aduşi în America, în teritoriul SUA de azi, era în jur de 475.000 de oameni. Războiul Civil din 1861–1865 e decisiv în istoria maturizării naţiunii americane. Şi istoria americană poate fi povestită până azi, cu episoade unul mai crud decât altul, cu criza din 1929–1933, cu participarea la cele două războaie mondiale, care totuşi nu s-au desfăşurat pe continentul american, până la Războiul Rece (cu sovieticii, cu comuniştii).
Imperiul Sovietic s-a prăbuşit şi el, în primul rând din cauza nepotrivirii flagrante dintre teoriile idealiste comuniste şi realitatea brutală a funcţionării imperiului. Naraţiunea oficială, luată altfel în serios de multe milioane de oameni, nu se mai potrivea deloc cu realităţile economice şi sociale din ce în ce mai jalnice. Iar „democraţia populară” (cum o numeau, pudic, occidentalii) din Est nu era, de fapt, nici măcar dictatura proletariatului din discursul oficial, era doar dictatura sinistră a unei clici criminale, a Partidului Comunist, a partidelor comuniste, a conducătorilor mărginiţi, dar lacomi şi violenţi. Nici sublima democraţie americană din propagandă nu e chiar pentru toţi săracii, negri sau albi. Cei mulţi trebuie să se bucure de avantajele republicii imperiale prin reprezentanţii lor, majoritatea succesori sau moştenitori, cu acces asigurat la marile şcoli, la cele mai bune spitale, deveniţi între timp globalişti, adică trăitori pe toată planeta, ca nişte buni imperiali ce sunt chiar de la origini.
Despre protestatarii din America în aceste zile: „Asta nu înseamnă că oamenii care cer aceste schimbări sunt idioţi sau nerezonabili; să ceri ca poliţia să nu te asasineze e lucrul cel mai de bun-simţ şi rezonabil din lume, aşa cum pretind şi forţele de poliţie că sunt şi cum pretinde că este şi America. Numai că nici forţele de poliţie, nici America nu sunt ceea ce pretind că sunt. Prăpastia între cele două versiuni ale istoriei, cea drăguţă şi cea mai puţin drăguţă, nici nu poate fi mai mare. Chiar la asta asistăm acum. Asistăm la ciocnirea frontală între istoria pe care instituţiile politice, mediatice şi educative americane le-o povestesc americanilor despre ţara lor, şi realitatea din această ţară. Discrepanţa dintre istoria imaginară şi istoria reală a ajuns în cele din urmă la punctul de ruptură, şi acum masca democraţiei liberale se destramă în faţa lumii întregi” (Caitlin Johnstone, „We are watching the story of America crash headlong into the reality of America”, caitlinjohnstone.com, 3 iunie 2020).
Imperiul american nu e nici pe departe atât de pacifist pe cât pretinde a fi, atât de umanitar. Pe lângă succesele din cele două războaie mondiale, care i-au adus dominaţia globală de până azi, SUA nu a încetat în ultimii 70 de ani să se războiască. A fost Războiul Coreei, care a dus la împărţirea tragică a ţării, a fost Vietnamul, cu eşecul răsunător şi umilitor al imperiului, până la dezastruoasele şi inutilele războaie din Afganistan şi din Irak, şi atâtea alte implicări militare în conflicte. A adus SUA democraţia prin aceste războaie, cum mereu a pretins? Un imperiu trăieşte „imperial” prin munca şi bogăţiile ţărilor ocupate, ale coloniilor. Aşa s-a întâmplat cu Germania şi cu mai toată Europa de Vest, cu Italia, de exemplu, dar şi cu Japonia după cel de-Al Doilea Război Mondial, cel mai important şi cel mai productiv război pentru imperiul american.
Nu puteam avea o continuare mai spectaculoasă şi mai paradoxală (pe fondul deja cunoscut al unei crize economice şi financiare mondiale) a erorii de apreciere la scară planetară (prin OMS), aceea de a sechestra populaţia la domiciliu de frica unui coronavirus sezonier, pentru confortul şi securitatea politicienilor şi politrucilor din Sănătate de pretutindeni, care se temeau de insuficienţa paturilor, de debordarea spitalelor, decât printr-o nouă încercare de eliberare socială şi rasială (antisegregaţie), printr-o „revoluţie” chiar în SUA. Complotiştii încearcă să reducă evenimentele în curs la alegerile prezidenţiale din noiembrie. Analiştii mai serioşi văd totuşi cauze mai profunde, dincolo de carierele politice ale lui Donald Trump sau Joe Biden, de republicani şi democraţi, care vor, în egală măsură, să ajungă la marele caşcaval imperial.
America nu poate fi învinsă de nimeni din afară, continentul american e apărat şi de oceane, pe lângă bombele atomice, flotele şi întreg arsenalul militar fără egal pe care-l deţine. Dar poate fi fragilizată, dacă nu cumva chiar distrusă în unitatea ei de eşecul democraţiei dinăuntru, poate fi pusă pe butuci de o mare parte a populaţiei, compusă din săraci americani, nedreptăţiţi, adică lipsiţi în realitate de anumite drepturi şi foarte nemulţumiţi, împreună cu clasa de mijloc sărăcită (ceva asemănător se întâmplă de mai bine de un an şi în Franţa, de când cu Vestele galbene). Se adaugă bomba, cu fitilul ei cu tot, a segregării rasiale nedezamorsate de la Abraham Lincoln, Martin Luther King, Malcolm X (toţi trei asasinaţi) şi până la preşedintele de culoare cu două mandate, Barack Obama.
Asistăm la începutul prăbuşirii ineluctabile a imperiului american? Fără îndoială. Dar să nu ne grăbim totuşi. Prăbuşirea poate fi foarte lungă, dincolo de orizontul multora dintre cei azi în viaţă. China şi-a stabilit, şi-a planificat preeminenţa pentru 2049. După unii observatori, în funcţie de modul de a privi lucrurile şi de a jongla cu statisticile, China a depăşit sau e pe cale să depăşească puterea economică americană. Nu încă şi pe cea militară. Aşa s-ar explica ploaia de sancţiuni, de suprataxe aplicate Chinei, de controverse ale Administraţiei Trump, ale lui Trump însuşi cu China. La fel se poate explica şi agresiunea americană, în două etape (manifestaţii-maraton şi retragerea avantajelor), asupra Hong Kong-ului. Ca şi interesul american reînnoit pentru Taiwan. Agitaţiile au loc doar la frontierele Chinei, pătrunderea în interior s-a dovedit până acum imposibilă.
Ar merita să fie citit sau recitit volumul lui Patrick J. Buchanan „Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025?” (publicat de Thomas Dunne Books în 2011) pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă chiar acum în SUA.