Undeva, departe și, totuși, atât de aproape de noi, e un colț de rai, cu o vegetație luxuriantă, o liniște de povești și o încărcătură spirituală, simbolică, istorică unicat. Un râu împăcat cu sine și cu noi, cei de pe mal, pleacă șerpuind din Marea Galileei și, după ce parcurge toate epistolele biblice, se așază, senin, în Marea Moartă. Veritabilă coloană vertebrală a istoriei și culturii creștine, cu atâtea și atâtea episoade susținând-o și sporindu-i misterul, Valea Iordanului ar putea fi considerată quintesență a ceea ce se pretinde a fi civilizația europeană. Apoi, dat fiind că majoritatea actorilor care au avut un cuvânt greu de spus după Al Doilea Război Mondial, adică atunci când s-a configurat dreptul internațional așa cum îl cunoaștem azi, majoritatea acestor state sunt europene, onest ar fi să căutăm în unduirile Iordanului cheia problemelor pe care nu știm să le gestionăm.
Dar anul în curs, pe lângă pandemie a mai adus pe agendă o temă extrem de complexă în esența ei, cu rezonanțe biblice, dar și de o dureroasă actualitate: jurisdicția Văii Iordanului, adică a ceea ce de câteva decenii reprezintă frontiera între West Bank și Iordania. Greu de spus est/vest, Israel/Palestina sau alte asemenea nume cu care europenii sunt mai obișnuiți, tocmai pentru că acolo nimic nu este definit in perpetuum, nimic nu poate fi delimitat ferm, Iordanul își vede de drumul său precum ácele ceasornicului, lăsându-ne pradă sigură temerilor, orgoliilor și incertitudinilor noastre!
Tehnic vorbind, premierul Benyamin Netanyahu a anunțat intenția de a „anexa”, în această vară, Valea Iordanului. Donald Trump îl susține, chiar și atunci când aduce ușoare nuanțe declarației, precum condiționarea de negocieri cu palestinienii sau anumite delimitări teritoriale. Cei ce cunosc Biblia adaugă aici și acum citate și promisiuni, agumentând că de fapt Israelul își regăsește, treptat, „pământul” ce i-a fost promis, în forma în care harta a fost anunțată încă din Deuteronom. Aflați între atâtea state arabe, israelienii i-au dat mandat lui „Bibi” să-și ducă la bun sfârșit proiectul, cu toate că societatea este scindată, iar acuzele de corupție ce planează asupra premierului au numărat peste 510 zile de criză guvernamentală, trei rânduri de alegeri anticipate și numeroase dispute pe teme ce țin, de regulă, de administrarea de zi cu zi a societății. „Aceste regiuni reprezintă leagănul poporului evreu. E timpul să extindem legea israeliană asupra lor. Acest pas nu ne va îndepărta de pace, ci o va aduce mai aproape!”, declara duminică, 17 mai, Beniamin Netanyahu, cu ocazia investirii noului executiv.
La polul opus, palestinienii protestează și amenință. Se declară „ocupați” și pretind „eliberarea teritoriilor la nivelul anului 1967”, adică înaintea Războiului de Șase Zile, conflict în urma căruia Israelul a recuperat de la Iordania o parte din teritoriu și, mai ales, Ierusalimul de est. Regele Iordaniei se simte, și el, afectat, riscând să piardă legătura terestră directă cu palestinienii și a ieșit să avertizeze și să-și creeze un grup de susținere. Nimic straniu, până aici. Dar a găsit ceea ce dorea tocmai în Europa! Uniunea Europeană s-a grăbit să declare, prin vocea Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă, Josep Borrell, că nu va recunoaște „anexările” și va riposta prin „sancțiuni” față de această încălcare a dreptului internațional. Cele mai vocale state au fost Franța, Irlanda, Suedia, Belgia, Spania și Luxemburg.
„Pedepsele” prognozate se referă la contractele comerciale, la granturile europene oferite cercetătorilor israelieni și la orice formă de cooperare cu Uniunea Europeană, fără a preciza dacă aceasta se va aplica de acum încolo sau va îngheța convențiile deja încheiate. De altfel, în declarația de luni, 18 mai, dl Borrell nici nu a mai anunțat sancțiunile, ci doar dezacordul cu „anexările”, decizia urmând a fi luată doar după eventuala consumare a încălcării dreptului internațional. Se știe deja că, la nivelul Uniunii, sunt câteva state, în special din Europa Centrală, care vor uza de dreptul de veto dacă li se va cere să voteze o rezoluție anti-israeliană. Cu toate acestea, dl Borrell a precizat că „soluția cu două state (Israel și Palestina, n.n.) și cu Ierusalim drept viitoare capitală a amândurora (!!! — n.n.) reprezintă singurul mod de a asigura o pace sustenabilă și stabilitate în regiune”. În acest context geopolitic devine inutil să precizăm poziția multor țări arabe din regiune, țări care, de regulă, au fost de partea palestinienilor. Dar Regele David „a domnit peste Iudeea șapte ani și șase luni, și la Ierusalim a domnit treizeci și trei de ani peste tot Israelul și Iudeea” (2 Samuel 5,6). Și atunci, Israelul de azi se poate sau nu revendica de la Iudeea, Samaria și Israelul antic? Și dacă da, demersul în sine nu este mai curând o aventură politică, stârnirea unor conflicte mocnite sau înghețate, nu obligă statele la dihotomizare în susținătoare ale unora sau altora? „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema.” (Geneza, 12, 2–3) Și așa, începe istoria…
Cartea de istorie
Departe de a fi doar o problemă regională cumva „internă” a Israelului, tema cheamă la examen o bună parte a planetei, dacă nu integralitatea ei. Nu este aici nici locul, nici omul care să aducă sub ochii noștri întreg dosarul problemei, mai cu seamă că orice înțelegere a fost aplicată trunchiat, stând sub semnul neîncrederii, al suspiciunii și al tentativelor de a forța textul agreat dincolo de înțelesul său imediat. Vom spicui, așadar, câteva etape spre a susține mai curând complexitatea temei și nicidecum dreptatea uneia dintre părți! Așadar, finalul Primului Război Mondial a șters de pe hartă Imperiul Otoman, lăsând în urmă o serie de teritorii cu varii forme de guvernare. Unele își revendică antecedente în lumea antică, precum Siria, altele în paralel cu otomanii, uneori chiar împotriva lor — Egiptul.
Dar cum sistemul autonomiei locale a favorizat definirea unor grupuri mai mici pe criterii religioase ori lingvistice, fără antecenente statale consistente, „comunitatea internațională” a decis că era mai bine ca unele teritorii să intre sub „mandatul” unor Mari Puteri. Localnicii „au atins un stadiu de dezvoltare unde existența lor ca națiuni independente poate fi recunoscută temporar, supusă interpretării avizului administrativ și asistenței unui mandator până vor fi capabile să se descurce pe propriile forțe” (art. 22, Protocolul Ligii Națiunilor). Marea Britanie a luat potul cel mare, însoțită de Franța și, mai spre nord, de Rusia. Londra și Parisul au trasat frontiere, au decis cine în ce stat locuiește, au generat sisteme legislative sau le-au adus pe cele de acasă, au numit conducătorii. Atunci când Liga a fost desființată, mandatul s-a transformat în protectorat. Astfel a luat ființă „frontiera” de pe Valea Iordanului, statul Iordaniei, însuși drept „Palestina arabă” și, respectiv, la vest de Iordan, „Palestina evreiască”. Nimeni nu a pus, atunci, problema vreunui referendum sau a unor negocieri!
Reîntoarcerea evreilor în Israel — recunoscut ca stat în mai, 1948, după eforturi diplomatice susținute — a atras un uriaș val de refugiați palestinieni în Iordania, Siria și Liban, dar mai ales dubla măsură a interpretării fiecărui gest în acea regiune. Evreii aveau Tora și dreptul internațional (în această ordine), palestinienii Coranul și orgoliul rănit. Dar, din 1948, suntem martorii unui dialog surd între părți, evreii sperând să reconfigureze țara promisă, palestinienii, într-un fel sau altul, dorind să scape de noii veniți, precum în basme, și să refacă status quo ante. De aici începe saga „frontierelor”, a refugiaților și, mai ales, a capitalei.
Ierusalimul
Capitală a Iudeei încă de pe vremea Regelui David, Ierusalimul a cunoscut întreaga istorie a țării mai bine decât oricare cercetător sau arhivă. O putem citi oricând ne avântăm pe stradelele înguste ale vechiului oraș, privind straturile cu piatra din construcții sau urmele arcadelor din varii etape istorice. Era, oare, capitală a palestinienilor? Dar evreii au plecat în lume și au lipsit două mii de ani de acolo! ONU a propus (1947) un regim internațional special pentru Ierusalim, dar, tot de atunci, palestinienii și-l doresc capitală de stat național. Cum e și firesc, evreii nu concep decât un oraș unificat sub suveranitate israeliană, așa cum l-au redobândit după războiul din 1967. Europenii cer, prin vocea dlui Borrell, discuții pe această temă cu palestinienii! Aici începe stranietatea situației. Cum să negociezi o moștenire de peste 3000 de ani? E biblică, spun mulți, adică nu e parte a dreptului internațional! Ne amintim de Berlin, împărțit în est și vest, jumătate de secol, fără ca cineva să se fi simțit confortabil în acest aranjament. Iar Berlinul nu exista pe vremea Regelui David. Una e înțelegerea — respectată, în general, de toate părțile — cu privire la statutul locurilor sfinte, alta e (non)discuția despre un oraș sfârtecat în două „capitale” de țări cu atâtea diferențe între ele. Amintim doar că frontiera dinainate de 1967 separa Muntele Măslinilor de vechea cetate, cu mormânt și cu atâtea locuri încărcate de simbolism. A fi european și a susține (Borrell) revenirea la vechea frontieră intră în conflict deschis cu bunul-simț creștin, spre a nu mai cita din Biblie!
Soluția cu două state
Pentru orice comentator neutru al unei regiuni multi-confesionale, ideea unor entități statale diferite, conectate într-o confederație, federație sau, simplu, alăturate fizic pe o hartă este o abordare corectă politic, actuală și „estetică” (în maniera hărților de-a dreptul geometrice din modernitatea franceză). Dar dacă răsfoim lista evenimentelor nefaste din Bosnia, Liban și alte asemenea „făcături” constituționale, ar trebui să ne oprim și să cugetăm. Nu spunem că Bosnia sau Libanul în sine sunt artificii, însă modul în care au fost create și li s-a impus să se guverneze este unul de laborator, nu de implementat în realitate. De unde paralela? Din harta diversității etnice, religioase, culturale din actualul perimetru al Israelului, cu West Bank cu tot.
Amintește de dificultățile desenării Bosniei, la finalul anilor ’90, dificultăți care nu au făcut nimănui viața mai ușoară. În același sens, zidul Berlinului era degradant pentru civilizația europeană, dar drumul de la Ierusalim la Betleem trebuie să treacă de zidul gros, păzit cu automate și soldați! Doar clasa politică ce așteaptă funcții și putere poate visa așa ceva. Însă, pe teren, de la gestionarea apei potabile până la urbanism și servicii sociale, fărâmițarea „pe criterii etnice” nu este una de dorit. Ne întrebăm chiar de ce în Europa e indezirabilă dar pentru Israel e „singura soluție” (Borrell). Imperativul ca teritoriile unui grup să fie contiguu aproape că privează celălalt grup de același drept. Întoarcerea sau nu a refugiaților nu este doar o măsură de restauratio după câteva generații, deja, ci un mod clar de a importa probleme și presiune socială pentru care nicio parte nu e pregătită cu soluții acceptabile.
Dreptul internațional
Citind fugitiv normele internaționale în materie, vom spune în gura mare că anexarea unor teritorii ale unui alt stat este o infracțiune. Dar același drept are lacune ce nu ne oferă o definire clară a statutului Palestinei, ca stat sau doar un teritoriu, spunând dacă are dreptul să încheie tratate internaționale precum Acordurile de la Oslo și dacă, odată încheiate, acestea produc efecte. Ca urmare, nu știm, în conformitate cu acest drept internațional, dacă este vorba despre „anexare” sau doar o extindere a jurisdicției israeliene asupra unor teritorii în care deja exercită, în mare măsură, jurisdicția. Ne referim, desigur, la Valea Iordanului, parte a „sectorului C”, definit la Oslo. Aici, Israelul are control asupra securității interne și a construcțiilor. „Ilegale”, strigă, de la Bruxelles, dl Borrell, susținut de un larg cor de europeni (creștini).
Doar că, în Valea Iordanului, apa aceea care parcă emană înțelepciune trece pe lângă dezbaterile noastre sterile. Își amintește de botezul de acum aproape două milenii și de nenumăratele acte similare desfășurate de atunci încoace, în numele credinței. Azi, liderii Israelului vor să-l aducă acasă, în Eretz Israel („Casa lui Israel”), în timp ce Europa creștină măsoară după un drept internațional lacunar drumul Iordanului spre Palestina arabă. Este forma de botez pe care ne-o oferă o Europă secularizată, care a uitat de unde izvorâște și cu ce scop.