“Toți pacienții vor fi considerați potențial infectați cu coronavirusul SARS-CoV-2”. Aceasta a fost ipoteza care a pus pe butuci starea de sănătate a mii de români care n-au experimentat încă simptomele noii infecții, dar care sufereau de ani întregi de diferite forme ale cancerului, de probleme vasculare sau respiratorii și care aveau nevoie, chiar și în vremea coronavirusului, de sprijin medical. Sprijin pe care nu l-au primit.
Și astfel mulți au murit cu zile în timpul pandemiei, fără a fi trăit vreuna dintre simptomele temutei infecții. Puțini dintre ei, ajunși în spital pe fondul unor probleme urgente, s-au infectat chiar acolo și astfel viața le-a fost curmată rapid, cu diagnosticul deja cunoscut.
Tuturor acestor oameni li s-a încălcat astfel, din precauție și din comoditate, un drept fundamental, consfințit în Constituția României: dreptul la ocrotirea sănătății.
Și, la fel ca și cei care s-au îmbolnăvit în carantina instituționalizată, se pot adresa, dacă mai trăiesc, instanțelor de judecată, cu șansa de a câștiga cel puțin despăgubiri morale. Problema e că mulți dintre ei s-au dus…
Regulile spitalizării în pandemie
Potrivit unui proiect de recomandări referitoare la reluarea activității de către spitalele non-covid după expirarea stării de urgență, redactat de Institutul Național de Sănătate Publică, “toți pacienții vor fi considerați potențial infectați cu coronavirusului SARS-CoV-2 și vor fi internați câte cel mult 2 în salon, cu respectarea unei distanțe de cel puțin doi metri între ei”.
În starea de urgență s-a pornit de la aceeași premisă, după ce în mai multe spitale din țară s-au creat focare de infecție, în urma internării unor pacienți care prezentau simptome din afara spectrului infectării cu noul coronavirus, dar care s-au dovedit a fi, în cele din urmă, purtătorii lui.
Ca atare, spitalele au început să evite, pe cât posibil, internarea oricăror pacienți, indiferent de simptomele pe care ei le prezentau. Totuși, pentru a se putea interveni în cazul unor situații urgente, au apărut “circuitele interne”, care au rolul de a evita contactul pacienților cu patologii respiratorii acute cu pacienții care suferă de alte afecțiuni.
Mai mult, timpul de intervenție a crescut, pentru că, pentru siguranța pacienților și cadrelor medicale, s-a luat măsura dezinfectării spațiilor după intersectarea cu fiecare pacient. Triajul se realiza în zone special amenajate din apropierea unităților spitalicești, iar pacienții erau astfel direcționați către secțiile specializate în afecțiunea pe care ei o prezentau.
Toate aceste măsuri au fost, însă, teoretice. În practică, lucrurile au mers mult mai prost decât era cazul. Practic, bolnavi cu afecțiuni grave erau trimiși acasă, medicii refuzând să-i trateze, de teama infectării. Și, în lipsa tratamentului urgent și eficient, mulți dintre oameni au decedat în timpul pandemiei, fără să fi experimentat nicio secundă simptomele COVID-19.
“Unde sunt saloanele pline cu bolnavii cronici? Stăm cu ei în ambulanță în fața cortului”
Deși în starea de urgență, n-a avut mai mult de câteva zeci de bolnavi confirmați cu noul virus, județul Teleorman a trecut prin două luni dramatice, generate nu de coronavirus, ci de lipsa implicării medicilor în tratamentul persoanelor care manifestau simptomele unor boli cronice sau acute, diferite de COVID-19.
Astfel, cei care sufereau de alte afecțiuni, au fost și încă sunt în pericol de moarte. La propriu. Nu erau primiți în spitale, bătrânii cu boli grave erau trimiși acasă, unde nu avea cine să-i ajute, iar mulți au murit uitați de lume, pentru că grija medicilor de a nu se contamina cu noul virus era mai mare decât dorința de a ajuta.
Marinela Tănase, asistentă medicală la Ambulanța Teleorman a ridicat această problemă încă de la primele momente ale stării de urgență.
“Se fac teste în țară, nu știu unde și cum, nu, nu la noi în zonă. Testele sunt cumva improbabile, adică, nou-născuții de la maternitatea x au fost pozitivi, apoi n-au mai fost…
Cine mai știe câți și-or face meseria corect? Se fac teste și se anunță rezultatul după decesul persoanei în cauză, deși familia nu știe că a fost sau nu testat omul. Îi anunță ulterior sau văd la televizor. Se fac niște teste, am auzit. Cine mai știe ce e normal? E important dacă le mai faci, când omul deja e pe ducă?
Altfel toți cu simptome sunt trimiși acasă, netestați, apoi sunt testați ca se dea un număr. Secțiile spitalului sunt goale la Zimnicea, bolnavii sunt trimiși acasă cu rețetă ….sau la spitalul județean. Unde sunt saloanele pline cu bolnavii cronici? Ce facem cu ei? Ce facem cu bolnavii care au simptome: febră, tuse, dispnee?
Stăm cu ei în ambulanță în fața cortului. Când și unde îi ducem? După ore întregi de așteptare, în care unii doctori suna și încearcă să găsească un loc, îi ducem pe cei mai mulți de unde i-am luat, adică acasă, pentru ca nu îi primește nimeni, decât dacă sunt cu febră mare și într-o stare destul de rea. Să nu fie prea târziu , deși se pare că asta așteptăm, să se ducă…. Nu mi-e frică de moarte și nici de COVID, așadar de voi ,responsabilii”, cu-atât mai mult nu mi-e frică.
Dumnezeu ne-a dat o lecție, unii nici acum nu înțeleg ce e mai important. Nu mi-e frică să vă întreb: de ce nu ne tratați bolnavii? Știu că stăm bine în cifre, știu că nu vreți să panicați lumea, știu că nu e de vină nimeni acum, știu că e o concluzie mondială, dar mai știu că atât de mici cât suntem, dacă avem suflet, putem să ne salvăm ca nație.”
Iar spusele asistentei medicale erau confirmate, în fiecare zi, de zeci de pacienți care se plângeau că, deși starea lor de sănătate era gravă, spitalele refuzau să-i trateze, de frică.
Un caz de acest fel este cel al Laureției S. din Teleorman, în vârstă de 78 de ani. Femeia a făcut un atac vascular cerebral pe data de 6 aprilie.
A fost dusă de urgență la Spitalul Județean din Alexandria și externată câteva zile mai târziu. Totuși, ea nu se simțea bine, așa că a continuat investigațiile în regim privat și a aflat că, în urma atacului vascular, a dezvoltat o serie de probleme cardiace și avea din nou nevoie de spitalizare.
Femeii i-a fost refuzată internarea la Spitalul Universitar din București, precum și în alte unități spitalicești, cu recomandarea de a reveni telefonic după data de 15 mai. Fără o intervenție specializată, riscul de a face un nou AVC exista în orice moment, dar asta n-a înduplecat pe nimeni s-o interneze în acea perioadă dificilă.
Fiica femeii ne-a povestit că în ciuda recomandărilor primite de la clinica privată unde i-a făcut investigațiile mamei sale, aceasta n-a fost primită în spital.
“După externarea de la Alexandria, am adus o la mine în București. În urma unor investigații făcute la o clinică privată, a primit scrisoare de recomandare de la un medic aflat în contact cu CAS-ul, pentru internare într-un spital multidisciplinar din București, întrucât s-au descoperit probleme cardiace care au cauzat AVC-ul. Am și acum scrisoarea medicală, în care se recomandau ferm investigații în mediu de spital, întrucât starea pacientei care a suferit AVC nu permite anumite manevre în clinci private, fiind un pacient sensibil, aflat în perioada de recuperare. Din păcate, am fost refuzată de Spitalul Universitar (situația este aceeași în toate spitalele), cu indicația de a reveni telefonic după 15 mai. Fără o diagnosticare completă, riscul unui alt AVC exista în orice moment. Am sunat chiar azi din nou la Universitar, mi s-a indicat să revin luni (n.r.-după 15 mai).”
Articolul integral, poate fi citit aici.