Premiat la Cannes în anul 2005, monumentala producție Moartea Domnului Lăzărescu a lui Cristi Puiu își păstrează notorietatea, rămânând unul dintre stâlpii fundamentali care au cizelat industria cinematografică a Noului Val Românesc. Comedie neagră, cu un umor care stârnește zâmbete vinovate, filmul unifică hazul cu drama pură. În clipe de presiune duală, manifestată atât prin stricta observație sub care este pus sistemul, în căutarea oricărui semn de disfuncționalitate, cât și prin necesitatea vitală de a asigura sprijin medical efectiv, scenariul hiperbolic prin al său absurd, dar traumatizant prin veridic, oglindește haosul pandemic.
De necontestat avem de-a face cu o corupție, o birocrație care poate reflecta o generalitate a sistemului, sfidând spațialul și temporalul; amplasarea acțiunii în capitala României nu este însă accidentală și experiențele subiective a unui număr preponderent de civili se poate regăsi, atestând veridicitatea. Moartea Domnului Lăzărescu se declară de la început dur, pe alocuri intolerabil, dificil de îndurat, provocând frământări de necontrolat și accentuând incapabilitatea de a interveni, rămânând astfel ca privitor un simplu martor, vinovat prin a sa tăcere și lipsă de intervenție. Relatat însă la real, această lipsă a unei intervenții devine și mai claustrofobică, mai de condamnat.
Pregnanta repercursiune a politicii autoritare este în continuare de nedomolit și scenele din film par a fi scoase dintr-un cadru al birocrației totalitare, sfidătoare de moralitate și care reduce umanul ca individ subiectiv la un simplu obiect din masă. Astfel este introdus un protagonist tipic, un construct al istoricului inevitabil, în al său apartament degradabil dintr-un bloc oarecare, o construcție betonată lângă multe altele. Pensionarul cu nume enigmatic Dante Lăzărescu- singuratic în căminul său, cu pisici ca singurii companioni de viață- reprezintă tipicul om bătrân cu mult timp, care recurge la alcool pentru sursă de divertisment și care are conversații telefonice lungi cu cadrele medicale.
Seara reprodusă pare a fi una banală, cu nimic deosebită, până ce bărbatul decide că durerea de stomac devine insuportabilă. Soția fiind decedată de cancer și fiica plecată în Canada, iconic făcându-se astfel referință la simptomul în creștere al tineretului care își părăsește țara, singurul sprijin de care dispune domnul Lăzărescu sunt vecinii săi. Cu o singură mare excepție, umanitatea și toleranța nu sunt calități ale personajelor lui Puiu. Vecinii iau în derâdere suferințele bătrânului, criticând consumul de bere și mizeria lăsată de pisici. Timpul de așteptare până la sosirea ambulanței pare exagerat, este însă un fapt veridic, de luat însă în considerare și concomitentul accident auto care a suprasolicitat sprijinul medical, cu zeci de răniți și decedați. Un prilej oportun pentru eschivare, situația lui Lăzărescu se deteriorează tot mai mult, de îndată ce el intră în contact cu presupușii salvatori.
Plimbat de la un spital la altul, fără a se găsi spațiu ori personal disponibil, Dante ajunge a își pierde aproape cunștința și halucinează, amintindu-și de bombardările americanilor din copilărie. Cu o finală diagnosticare cu cancer la colon și hematoză care necesită operație imediată, parcă panica și reținerea medicală devine mai mare, răspunderea fiind constant redistribuită. Finalul rămâne însă deschis, soarta bătrânului este totuși prestabilită încă din titlu și reducerea sa la o simplă bucată de materie lipsită de însuflețire sugerând inevitabilul. Mai mult, cu un nume simbolic, luat deseori în derâdere, Dante, interpretat de talentatul Ion Fiscuteanu, este construit opozițional, cu referință la resurecție, ca și contrast la imposibilitatea de escapadă din infernul ciclic, interminabil.
Critica la sistem nu este realizată în mod direct, orice încercare de răzvrătire, ba chiar aceea de a își păstra demnitatea fiind brutal, jignitor, amenințător redusă la tăcerea necesară pentru a avea măcar o șansă de a fi luat în serios. Într-o masă de cadre medicale ignorante, lipsite de concentrare, care se pierd în detalii inutile, cotidiene și care reproduc mecanic teorii căpătate în anii de studiu, singura șansă la o acționare practică o reprezintă asistenta de pe ambulanță Mărioara (Luminița Gheorghiu într-o interpretare formidabilă). Alături de Lăzărescu încă de la început, ea încearcă măcar a accentua urgența cazului în ochii doctorilor. Având timp destul, cei doi ajung a se cunoaște personal, ea reprezentând o ultimă sclipire de uman din viața bătrânului. Cu toate acestea, influențele sistemului sunt mult prea bine înrădăcinate și până și Mărioara are momente de egocentrism, uită de fragilitatea timpului.
Un cuțit cu două tăișuri, luând în considerare, pe de-o parte, suprasolicitarea și recompensa neîndustulătoare a cadrelelor, pe de altă parte sfidarea și corupția întregului sistem, este dificil a puncta un vinovat concret. La pretextul accidentului de mașină se adaugă și consumul de alcool al bolnavului, prima observație a fiecărui doctor, iar aceasta manifestată pe un ton insultător. Bătrânul dispune de educație și poate fi clasat drept un intelect, el încercând ca urmare a se proteja moral, până ce boala îi înăbușă orice flacără.
Un film greu de digerat, pe alocuri urlete de disperare fiind stârnite, în vizionarea unei nopți aparent interminabile, cu doctorii care au impresia că timpul este ceva care se poate calcula doar prin recompense financiare, graba stricând treaba, Moartea Domnului Lăzărescu reprezintă un fenomen cinematografic. Departe de a i se atribui finețe, estetică frumoasă, mesajul, contextul, precum și audiovizualul sunt crude, naturale, nemiloase. Capturat predominant prin camere de mână, cu lumină naturală, Cristi Puiu a optat pentru cadre lungi, evitând sintetizarea prin tăiere digitală și redând veridicul printr-un abuz de naturalism, așa cum poate fi întâmpinat de ochi și în cotidian. Nu se poate aclama coloana sonoră iluminătoare, cum de altfel fragilitatea nefiind reprodusă prin explozii de sentimente, expuneri personale emoționale, ci prin violența, dezgustul carnal, prin descompunerea umană.
O piesă de artă de neratat, disponibilă din fericire pe Netflix, filmul lui Puiu reprezintă un remarcabil succes al cinematografiei naționale, care a reușit nu numai a aduce industria locală în viziunea internațională, ci a capturat într-un mod inedit, realist, aproape documentaric situația existentă de prea mult timp și care nu pare a fi într-o schimbare pozitivă, care necesită o atenție, o considerație vitală.