Știu că trăim vremuri grele și că, în pofida acestui fapt, viața trebuie să meargă înainte. Cum anume e o cu totul altă poveste. De câteva săptămâni, îmi țin cursurile on-line, așa cum– dintr-o necesitate pe care noi toți o înțelegem – fac sau ar trebui să facă mai toți colegii meiuniversitari.
Practic, de mai multe săptămâni, încerc să transmit studenților mei, cu ajutorul unei platforme audio-vizuale, teoria dreptului administrativ și nu legislația aferentă acestei discipline universitare, așa cum ar putea crede unii. Nu pot spune că acest model didactic îmi dă prea multe satisfacții profesionale, dar atâta timp cât feedback-ul studenților mei e unul bun, am speranța că voi încheia acest curs așa cum ne-au impus timpurile: în on-line. Iar examenele pe care studenții mei urmează să le susțină cu subsemnatul, la același drept administrativ, se vor desfășura tot on-line. Visul din totdeauna al IT-iștilor a devenit realitate! Numai că aceste regii didactico-pedagogice, desfășurate prin intermediul unui ecran, al unui microfon și al unui difuzor, ascund pericole uriașe.
Pierderea contactului direct și nemijlocit, dintre profesor și student depersonalizează actul academic al predării și/sau seminarizării. Privind la un ecran, studentul ajunge să audieze niște cursuri așa cum vizionează un film de categorie inferioară. Pentru că, printr-un ecran, vibrațiile pe care un profesor bun e capabil să le transmită studenților săi, cu ocazia unei prelegeri bine construite, sunt, în cel mai bun caz, diluate, dacă nu chiar nimicite. Și știți de ce? Pentru că un curs universitar nu are doar menirea de a instrui, ci și pe aceea de a șlefui, de a forma caractere și de a-i înzestra pe auditori cu plăcerea studiului individual de după cursul propriu-zis, de a stârni pofta pentru lectura de bună calitate.
Mai ales la o facultate de drept, la una de litere, de filosofie, deistorie, de sociologie sau de științe politice, un curs universitar audiat în ambientul unui amfiteatru este sau ar trebui să fie un spectacol în sine. Ieșind de la un asemenea eveniment, studentul trebuie să se simtă îmbogățit nu numai din punct de vedere profesional, ci și dinpunct de vedere cultural sau spiritual. Or, încheierea unui curs on-line, pe care l-ai urmărit de acasă – în pijama sau în pantaloni scurți și tricou, având lângă tine o jumătate de sandwich și un rest de cafea cu lapte – îți dă senzația unei vizite pe care ai făcut-o pe niște site-uri ce găzduiesc fie diverse producții cinematografice, unele chiar grotești, fie tot felul de tutoriale, realizate de așa-zișii influenceri ai zilelor noastre, care, în realitate, nu au avut o relație prea bună nici cu școala și nici cu ideea de carieră consolidată. La rândul său, profesorul constrâns să țină o prelegere on-line este nimic altceva decât un captiv. Desigur, după câteva experiențe de acest gen, cel mai probabil, tehnicile sale de predare prin intermediul unei platforme audiovizuale, se vor îmbunătăți.
Dar ceea ce face în on-line nu mai are decât o foarte firavă legătură cu ceea ce făcea atunci când își ținea prelegerile într-un amfiteatru. Îi lipsește contactul direct cu masa de studenți, cu privirile lor și, în mod special, cu ochii lor atât de capabili să transmită profesorului dacă prelegerea ținută de el este sau nu atractivă pentru ei, dacă drumul urmat în construcția perorației este unul util și seducător pentru mințile încă nesigure ale unor tineri care – cred eu – vor să învețe numai dacă au de la cine și nu la oricine.
Până la urmă, în facultățile de drept, s-ar putea ca aceste cursuri în on-line să fie preferate de acei universitari lipsiți de (orice) talent oratoric, pentru care prelegerea universitară nu reprezintă altceva decât un mecanism util în transmiterea unor cunoștințe (cu un consistent conținut tehnic), în forma unor banale și nu de puține ori stupide texte legislative și a unor interpretări seci, furnizate de niște manuale prăfuite ori de o jurisprudență care, de cele mai multe ori, mai mult încurcă decât folosește.
Dacă faci însă parte din categoria profesorilor care știu și vor să predea o teorie a unei anumite instituții juridice (care poate aparține, spre pildă, dreptului administrativ), care au talentul de a pune laolaltă subiectele și predicatele, într-un construct discursiv de mare clasă și pentru care o facultate de drept este, în primul rând, o facultate care ar trebui să-l înzestreze pe student și cu o bogată cultură umanistă, atunci predatul în sistemul on-line nu te avantajează aproape deloc.
Cred că acest sistem on-line de predare, de seminarizare și, până la urmă, de examinare reprezintă o altă modalitate în care se manifestă aparența în interiorul unei civilizații pe carenoi toți am ajuns să o gustăm zi de zi. Îndrăznesc să o spun foarte clar: cursul universitar on-line este un fake, o grosolană simulație a ceea ce am dori să fie actul academic autentic. Acest mod de a face cursuri se înscrie în linia altor aparențe, cu care ne-am obișnuit în ultimii ani. În aparență, socializăm stând ore în șir pe o platformă de profil (de exemplu, pe facebook sau pe instagram); în realitate, mimăm comunicarea și, implicit, con-viețuirea, postăm tot felulde imagini și gânduri, pentru ca, din când în când, să angajăm un dialog sec cu unul care, asemenea nouă, zace pe aceeași platformă. În aparență, suntem proprietarii unei case sau a unui autoturism; în realitate, în cazul celor mai mulți dintre noi, nici cea dintâi, nici cea din urmă nu se găsesc în proprietatea noastră deplină și necondiționată, întrucât avem de restituit rate de credit pentru amândouă.
În aparență, avem o relație fericită, cu un partener de viață pe care pretindem că îl iubim și ne străduim să arătăm asta postând pe facebook fotografii ce livrează celorlalți nefericiți din on-line imagini de invidiat; în realitate, nu de puține ori, suntem lipsiți de o autentică viață de familie, căci soțul sau soția ori copiii lor sunt care pe facebook, care pe instagram, care în … on-line, ducându-și existența rupți de ceilalți membri ai familiei. Și, mai nou, în aparență, studiem și încercăm să ne licențiem – pe on-line – în facultățile universităților noastre; în realitate, privim și ascultăm în fața unui ecran, în on-line, pe unul care pretinde că, profesor fiind, știe și poate să transmită ceva prin intermediul respectivului ecran, deși el nu era capabil de așa ceva nici atunci când studenții aveau ocaziasă-l vadă, săptămânal, dintr-un amfiteatru, la înălțimea unei catedre.
Caricatura on-line conduce la fenomene bizare. Așa cum se întâmplă deja în uneleuniversități de prestigiu din Occident, mă aștept ca și în România, on-line-ul academic să-și ceară tributul. Parcă și văd cum instituțiile de învățământ superior de pe la noi se vor înghesui să ceară profesorilor lor să posteze pe on-line, manualele, cursurile și poate chiar tratatele lor, în disprețul oricăror norme referitoare la protecția drepturilor de autor, cuvenite celor care le-au scris. Mai apoi, aceleași universități vor oferi gratuit studenților accesul la aceste manuale, cursuri sau tratate, pretinzând că, în felul acesta, ele înțeleg să vină în întâmpinarea nevoii de cunoaștere a absolvenților de liceu, pe care au reușit să-i recruteze … on-line, desigur.
Poate că, în viitorul nu prea îndepărtat, aceste universități vor renunța și la taxele de școlarizare, căci, până la urmă, studenții audiază cursurile de acasă, de pe on-line. Și toată lumea se va bucura de o nouă aparență: aceea a exercițiului neîngrădit al dreptului la învățătură. Numai că totul are un preț. Iar universitățile îl vor pune pe ceea ce le-a rămas: pe dreptul studentului și a absolventului de a susține examene. Dacă studentul vrea să învețe, nu are decât să o facă. Gratis, liber și neîngrădit! Dacă vrea să obțină atestarea a ceea ce a învățat și, implicit, certificarea profesională – fără de care nu are decât să șomeze sau chiar să moară de foame –va trebui să plătească și nu neapărat puțin.
Tot ceea ce va conta pentru absolvenții universităților noastre vor fi banii necesari pentru a accesa platformă on-line de susținere a examenelor aferente sesiunilor și, respectiv, finalizării studiilor universitare urmate. Nu vor mai conta nici cursurile, nici seminarele și nici laboratoarele, ci doar examenele de atestare aceea ce acești studenți și absolvenți au reușit să învețe. Iar accesul la aceste examene on-line va fi unul scump, foarte scump.