Que sera sera

Așa cum era de așteptat, actuala pandemie de gripă a acutizat o serie de disfuncții cronice (reziduale) ale procesului de globalizare economică și financiară care a început acum trei decenii. Atunci, lumea tripolară din perioada Războiului Rece s-a metamorfozat foarte rapid într-o lume monopolară dominată în mod discreționar de SUA. Acum, însă, această lume a devenit în opinia mea nesustenabilă.

În primul rând, dacă vom analiza modificările structural-calitative din economia globală survenite în ultimile două decenii, vom constata apariția unei mutații fără precedent istoric în ultimile cinci secole: China a surclasat SUA și în ceea ce privește dinamica creșterii economice și în ceea ce privește competivitatea la export a bunurilor și a seviciilor. Datorită acestui fapt, China este în acest moment cea mai mare și cea mai competitivă economie a lumii. Acest „mare salt înainte” al Chinei în ceea ce privește dinamica produsului intern brut (PIB) și cea a excedentelor comerciale din ultimile două decenii este formalizat în studiul de caz prezentat în continuare.

Surse: 1. https://www.imf.org; 2. https://data.worldbank.org/indicator. EN – exporturi nete (exporturi minus importuri de bunuri și servicii) în perioada 1999 – 2019; MD – miliarde dolari SUA; MDI –miliarde dolari internaționali (dolarul internațional este un etalon monetar cu aceeași putere de cumpărare în toate țările monitorizate de Fondul Monetar Internațional și de Banca Mondială); UK – Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

În al doilea rând, datele din matricea precedentă reflectă un fapt evidențiat prima oară de Yanis Varoufakis: economia americană s-a transformat în ultimile două decenii într-un „minotaur global” care cumpără mărfuri ieftine din celelalte țări ale lumii tipărind dolari scumpi, [1]. Într-adevăr, din studiul de caz precedent rezultă că la sfîrșitul anului 2019 un dolar emis de Fed (banca centrală americană) avea o putere de cumpărare mai mare cu 11,5% în Japonia, cu 14,1% în UK, cu 19,5% în ZE, cu 87,1% în Brazilia, cu 93,1% în China, cu 165,5% în Rusia, cu 236,1% în Indonezia și cu 287% în India. Altfel spus, dacă o ceașca de cafea costa anul trecut un dolar în SUA, costul aceluiași produs era de 90 de cenți în Japonia, de 88 de cenți în UK, de 84 de cenți în Zona Euro (ZE), de 53 de cenți în Brazilia, de 52 de cenți în China, de 38 de cenți în Rusia, de 30 de cenți în Indonezia și de 26 de cenți în India.

Nota bene, această supraapreciere dolarului american în raport cu celelalte monede din economia globală, cu excepția francului elvețian, nu reprezintă un epifenomen, ci o consecință inevitabilă a faptului că această monedă reprezintă cheia de boltă a actualului sistem monetar-financiar global (SFG). Ori, acest statut privelegiat al dolarului american în SFG reprezintă o contradicție în termeni, un factor autodistructiv care nu poate fi contracarat sau atenuat. În mod evident, Fed nu poate fi, în același timp, și o bancă de emisiune națională și o bancă de emisiune globală, o bancă care să substituie băncile de emisiune din celelalte țări ale lumii. Pentru că produsul intern brut al SUA reprezenta anul trecut doar 15,1% din valoarea globală a acestui indicator estimat în dolari internaționali, în timp ce valoarea aceluiași indicator era de 19,3% în cazul Chinei. [2]. Rezultă, deci, că cererea globală pentru dolari americani în actualul SFG va fi întotdeauna de câteva ori mai mare decât oferta, oricât de mulți dolari ar printa Fed, iar companiile americane vor fi, din această cauză, inerent necompetitive la nivel global.

Din motive binecunoscute, oficialii Fed și ai Fondului Monetar Internațional au subestimat malformația congenitală a SFG pe care ei l-au brevetat și l-au operaționalizat acum trei decenii. Însă, pentru a „îmblânzi” această malformație, conducătorii Fed și colegii lor din UK, Japonia, Zona Euro, Elveția, Canada, Suedia și Danemarca au utilizat în deceniul 1989 – 1999 politici monetare expansive de tip convențional pentru a stimula creșterea economică și penuria de lihiditate. Aceste politici au implicat niveluri nominale strict pozitive ale dobânzilor de politică monetară, deoarece în capitalismul tradițional banii reprezintă o marfă care, la fel ca și oricare altă marfă, trebuie tranzacționată la o valoare mai mare decât valoarea sa nominală (fiduciară).

Dar această „fericită perioadă” a SFG s-a încheiat în 1999. Atunci, nivelul de îndatorare al sectorului nefinanciar (real) al economiei japoneze a devenit nesustenabil și, din acest motiv, banca centrală a Japoniei a brevetat o politică monetară „neconvențională” denumită Quantitative Easing (QE), o politică al cărui principal instrument îl constituie ratele nominale nule sau aproape nule ale dobânzilor de politică monetară. Iar în 2009, băncile de emisiune menționate au fost nevoite și ele să-și substituie politicile monetare convenționale prin politici de tip QE pentru a contracara  efectele recesive ale crizei financiare care s-a declanșat în SUA și a bulversat economia globală în ansamblu. Ulterior, în 2009, banca centrală a Suediei a recurs la o politică monetară neconvențională ultraexpansivă care impilcă rate nominale negative de politică monetară (NIRP). În sfârșit, NIRP, la fel ca și QE, presupune trei instrumente adiționale: creditarea pierderilor din sistemele bancare; răscumpărarea sistematică a obligațiunilor restante din sectoarele nefinanciare ale economiilor (REPO), precum și popularizarea ex ante a principalelor decizii în materie de politică monetară. [3].

Însă, dacă vom analiza retrospectiv eficacitatea politicilor de tip QE și NIRP utilizate în ultimile două decenii de băncile centrale din SUA, Zona Euro, UK și Japonia, vom constata că principalul efect al acestor politici îl constituie deprecierea extrem de riscantă a bonității financiare a guvernelor, a companiilor nefinanciare și a populației, iar datoria externă netă a SUA a atins un prag critic: 51,1% din PIB.

Surse: 1. https://bis.org/statistics/index.htm; 2. https://www.imf.org. DG – datorii guvernamentale; DP – datorii private (companii și polpulație); DEN – datorii externe nete (active financiare externe minus pasive financiare externe).

Într-adevăr, studiul de caz anterior reflectă eșecul dramatic al mixului de politici monetar-financiare utilizate în ultimile două decenii de băncile centrale din SUA, Zona Euro, UK și Japonia. Astfel, dacă comparăm nivelurile datoriilor guvernamentale și private din SUA, Zona Euro, UK și Japonia cu pragurile critice reglementate în UE (60% din PIB pentru datoriile guvernamentale și 133% din PIB pentru datoriile private), vom constata că aceste praguri au fost depășite cu mult în țările a căror monede reprezintă în acest moment valutele-cheie ale SFG.

Din cele prezentate anterior se poate, deci,  constata că actualul SFG este în pragul colapsului, deoarece nivelurile de îndatorare ale guvernelor, companiilor și populației din SUA, Zona Euro, UK și Japonia depășesc cu mult pragurile de avarie reglementate în Uniunea Europeană. Datorită acestui fapt, recesiunea globală devastatoare declanșată de actuala pandemie de gripă nu mai poate fi evitată prin politici monetare de tip QE sau NIRP. Pentru că finanțarea prin emisiune monetară a pierderilor din sectoarele financiare și nefinanciare, precum și a șomajului masiv reprezintă doar o „frecție la un picior de lemn” și nimic altceva. [4]

În concluzie, băncile centrale și guvernele din „nucleul-dur” al SFG au „rămas fără gloanțe”, deși „războiul” împotriva noului coronavirus este abia la început. Și ce se va întâmpla în continuare? În opinia mea, cel mai bun răspuns la această întrebare este următorul: Que sera sera. Un răspuns care coincide perfect cu titlul unei minunate melodii lansate acum șapte decenii și jumătate de ani de fermăcătoarea Doris Day…