Confruntați cu decesul figurii idolatrizate, a paternalului autoritar, a cărei supremație permite conformarea leneșă, subordonată, masa este obligată a lua decizii masive, dovedindu-și neputința. Sub regia lui Armando Iannucci, care prezintă prin cariera sa cinematografică o afinitate pentru punerea politicii sub semnul critic al artei, una dintre etapele marcante ale Uniunii Sovietice parcurge o reinterpretare încărcată de umor englezesc.
Precum lasă de înțeles titlul filmului, ne aflăm în Moscova anului 1953, la un punct de răscruce pentru Partidul Comunist. Decesul brusc, tratat de Iannucci într-o manieră hilară, lasă poporul sovietic fără figura sa conducătoare, Josef Iosif Stalin (Adrian McLoughlin) întâlnindu-și finalul…într-o criză de râs. A sa stingere poate fi interpretată de o forță extremă drept un complot, asocierea între aceasta și primirea unei scrisori jignitoare din partea frumoasei pianiste Maria Yudina (Olga Kurylenko) fiind, la urma urmei, un accident ironic.
Când atacul de cord al conducătorului este într-un final adus la cunoștință, Comitetul Central sosește treptat la scena decesului, în biroul masiv, până ce se întregește. Primul care intră în contact cu trupul inert este Beria (Simon Russell Beale), poate o amenințare mai înfricoșătoare pentru viitorul statului. În confuzia stârnită de moartea lui Stalin, latura competitivă, foamea de putere și pierderea siguranței în momentul dobândirii acesteia, intriga și propagarea de informații false ies la iveală, în cazul de față, sub formă satirică. Pe când Malenkov (câștigătorul Globului de Aur Jeffrey Tambor) este ales drept succesorul lui Stalin, îngrijorat însă în principal de aparența sa fizică și lipsit de autoritate, de gândire strategică, Nikita Khrushchev (Steve Buscemi) apare, încă în pijama, drept o umbră de speranță pentru reducerea extremismului (efemeră totuși). Nelipsitul Molotov (Michael Palin), a cărei soție a fost încarcerată pentru trădare oscilează între renegarea acesteia și entuziasm de revedere, sub firele păpușarului Beria. Starea de nesiguranță, atmosferă definitoare pentru regimul bine stabilit domnește și după moartea liderului, ba este chiar intensificată. Istoria dovedește mereu că prea multă libertate crează confuzie și masa nu știe ce să facă cu ea. Viețile care urmau a fi sacrificate sunt deodată eliberate de povară, listele fiind mereu refăcute și noi victime luând naștere.
Autoritatea politică fără control, lipsa de profesionalism, speranțele și promisiunile deșarte, precum și întreagă ideologie stalinistă sunt ridiculizate; până și moartea liderului este un fapt incert. Copiii lui Stalin au, de asemenea, firi extreme, alcoolismul și stupizenia lui Vasily (Rupert Friend) oglindindu-se în isteria Svetlanei (Andrea Riseborough).
Este mult umor și este foarte negru, grotesc. Banalitatea maleficului, teoretizată de Hannah Arendt în contextul genocidului fascist devine leitmotiv în The Death of Stalin. Sentințe la moarte și modalități de tortură sunt exprimate fluid, sunt aruncate ca vorbe goale în neant, de intensitate însă majoră și bine țintite. Iar dacă satira și ameliorarea terorii produsă de ludicul artei sunt lăsate la o parte, se poate pune întrebarea dureroasă, cât de îndepărtat de adevărul factual al istoriei sunt evenimentele redate?
Cu trei ani vechime, premiera având loc în cadul Festivalului din Toronto, The Death of Stalin este o producție fără saturație, contemporan precum operele lui Caragiale și de factură documentarică prin reinterpretare istorică…o comedie de înaltă calitate, din toate punctele de vedere.