Revenim, cum am promis, cu o serie de articole despre piaţa de artă din România. Cele mai mari neajunsuri care macină domeniul – cantitatea imensă de falsuri aflate în circulaţie şi în colecţii, unele cu pretenţii, lipsa experţilor realmente calificaţi şi credibili, lipsa cataloagelor ştiinţifice pentru cei mai importanţi artişti români, puţinătatea expoziţiilor bine făcute dedicate maeştrilor de altădată – nu s-au rezolvat şi nici nu se pot rezolva într-un timp scurt, de azi pe mâine.
Aparent, dacă te iei după ultimele câteva licitaţii ale casei Artmark şi după destule cote mari şi foarte mari realizate, lucrurile par să meargă excepţional. Adevărata problemă e însă că, în afară de Artmark, cu câteva excepţii notabile, pe piaţa de artă şi de antichităţi nu mai e aproape nimeni. Cifrele impresionante (1 765 000 de euro la ultima licitaţie) realizate de Artmark reprezintă, foarte probabil, mult peste 50 % din piaţa la vedere, declarată şi impozitată. Unii observatori avizaţi din piaţă estimează partea Artmark spre 80-90 % din volumul întregului comerţ de artă din ţară. Negustorii „pe picior”, marginalii – nişte „microni” foarte utili unei vieţi bogate în valorificarea artei – s-au împuţinat şi ei, căci lipsa cumpărătorilor, dificultatea accesului la lucrări importante i-a trimis spre alte activităţi sau „la pensie”.
E drept că în anul care se încheie s-au deschis două noi case de licitaţie – o concurenţă care trebuia inventată –, Historic şi Vikart, ambele specializate. Historic a avut deja câteva licitaţii reuşite de carte veche, carte rară, autografe, fotografii vechi, manuscrise, documente, iar Vikart, care şi-a orientat profilul spre artă contemporană, a ţinut şi ea prima licitaţie. Casa Alis, care a deţinut pentru primii vreo 15 de ani după 1989 un monopol al licitaţiilor de artă, continuă să activeze şi astăzi. Dar, din 2014 încoace, majoritatea galeriilor de artă şi antichităţi din Bucureşti şi din ţară s-au închis. Iar cele care mai există azi trag din greu barca pe uscat. Doar pasiunea şi banii aduşi de acasă mai ţin deschise câteva galerii, altfel de tot interesul şi întotdeauna necesare.
Primul lucru care-ţi sare în ochi la ultimele vânzări publice e gustul discutabil al noilor cumpărători de artă, mai ales de pictură şi de sculptură. În timp ce Octav Băncilă şi Rudolf Schweitzer-Cumpăna, foarte accesibili celor mai puţini educaţi şi cultivaţi, bat record după record, mari maeştri, ca Theodor Pallady şi Gh. Petraşcu, se vând de multe ori, când se vând !, la mai puţin de jumătate din preţurile obţinute înainte de 2014, când piaţa de artă a suferit începutul unui foarte substanţial recul. Să fi devenit oare în câţiva ani Octav Băncilă un pictor mai bun decât Pallady sau Petraşcu ? Evident că nu. Problema e la noii cumpărători şi colecţionari, care şi-l apropie mult mai uşor pe Octav Băncilă sau pe Schweitzer-Cumpăna.
Cei mai vânduţi artişti sunt în continuare Th. Aman, N. Grigorescu, N. Tonitza şi, mai rar, Ion Ţuculescu. Ţuculescu pare totuşi să bată pasul pe loc, poate şi din cauza rarităţii pieselor majore disponibile. Foarte bine se vând şi Ştefan Câlţia, Constantin Piliuţă, Horia Bernea, Sabin Bălaşa dintre cei mai recenţi. Câţiva sculptori – George Apostu, Napoleon Tiron, Doru Covrig – s-au vândut în 2019 la preţuri interesante. Ion Andreescu şi Ştefan Luchian ating rareori nivelul ridicat scontat de colecţionari. Vasile Popescu, Petre Iorgulescu-Yor, Max Arnold, Lucian Grigorescu, Henri Catargi sunt achiziţionaţi rar, cu destulă dificultate. Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu se vând bine, uneori la preţuri foarte ridicate.
Piaţa artei contemporane ar trebui să ocupe un loc constant în Ziarul financiar şi în Bursa, ca şi în paginile economice ale altor publicaţii. Ceea ce, evident, nu se întâmplă. De aceea ne propunem să revenim la acest subiect de mare interes pentru orice societate aşezată, evoluată. În ultimul timp se observă şi o rarefiere a capodoperelor, a pieselor rare propuse spre vânzare. Riscul e acela că în locul lor pot fi acceptate mult mai uşor lucrări controversate, false sau cu semnături adăugate. Iar dacă mai sunt şi pe gustul prea puţin şlefuit al deţinătorilor de averi „rapide” de azi, ele se pot vinde chiar la preţuri-record.
În ultimii ani, ani totuşi de criză, funcţionarilor Ministerului Culturii li s-a dezvoltat periculos apetitul de a legifera. Dar nu pe modele liberale, „deschise”, deja funcţionale în Uniunea Europeană şi îndelung verificate, ci pe „închideri” care aduc irepresibil aminte de anii ’50, de ocupaţie sovietică. Astfel, este dezbătută o posibilă nouă lege a patrimoniului mai draconică decât legile din ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Se merge până la proiectul de a repertoria complet colecţiile existente şi la controlul strict, realizat de „miliţienii” din minister. În acelaşi timp, comercializarea operelor de artă şi a antichităţilor se intenţionează a fi realizată numai de „agenţi autorizaţi”, dublaţi de experţi ai Ministerului Culturii, mulţi dintre ei făcuţi pe puncte şi pe alte criterii decât cele profesionale.
Recent, o licitaţie cuprinzând şi un fond Mircea Eliade (manuscrise, scrisori, documente, fotografii) a casei de licitaţii Historic a fost blocată brutal şi nelegal de Ministerul Culturii, prevenit de presupuşi istorici ai religiilor şi rude ale savantului. O măsură aflată în afara legii şi total neeuropeană, care împiedică exercitarea curentă a actului comercial, interpretând aberant problematica preempţiunii şi cea a copyright-ului, altfel clar şi detaliat statuate în lege dar nu destul de accesibile judecătorilor noştri. „Afacerea” e în desfăşurare şi, deşi casa de licitaţii a procedat perfect legal, e greu de spus cum se va încheia. Putem doar spera că lucrurile se vor lămuri în cadru legal, fără abuzuri şi fără arbitrar, ajutându-i astfel şi pe numeroşii intelectuali „ultragiaţi” de pierderile pretins „ireparabile” să înţeleagă că nu se pierde nimic, iar comerţul, în capitalism, nu e moartea culturii, altele şi alţii sunt cei care o pun în primejdie.
Vom reveni.