Se împlinesc exact trei decenii de când un sistem anchilozat ce nu reușea să vadă mai departe de lungul nasului a primit o lovitură ce avea să se dovedească doar în câteva ziler a-i fi fost fatală. Cei ce se credeau veșnici în pozițiile pe care le-au uzurpat fără alegeri libere și fără a da vre-un examen pentru a conduce cele mai înalte demnități în stat nu puteau să-și închipuie că cineva le va spune în față că sunt găunoși.
Asemenea regelui din poveste ce se plimba în fundul gol dar nimeni nu avea curajul să spună adevărul, la fel mai marii partidului unic era cu rușinica la vedere dar împăunați cu titluri de academicieni de nu le mai știau numărul. Timișorenii au avut curajul de a se opune unui regim opresiv ce dorea anihilarea unei întregi nații. O familie a căror membri au devenit din simple marionete impuse de un regim extern adevărații satrapi ce nu admiteau nici un pas în contratimp. La cei doi ce se credeau peste timp și fire se vedeau semne clare că ce fac depășește orice urmă de rațiune. Ei au ajuns să tăie și spânzura în mod discreționar, atât în treburile de stat, cât și în cele ale partidului unic.
Timișorenii au avut curajul să spună: AJUNGE! Toți locuitorii orașului gândeau la fel. NU! Nu mai vrem conducători nebuni. În țară au mai fost mișcări de contestare sau încercări de greve ori chiar idei de a porni o revoluție. Toate au fost demontate într-o fază prematură de vigilentele organe de represiune. La Iași cu doi înainte au avut loc încercări. În Valea Jiului situația era fierbinte de un deceniu înainte. Dar la Timișoara totul s-a suprapus peste o situație internațională favorabilă. În toată Europa regimurile socialiste se dărâmau rând pe rând. Doar la noi încă mai rezista, deși totul scârțâia ca o corabie în derivă ce nu mai are mult de plutit.
Nu a fost un fenomen independent la noi. Doar specificul dur și sîngeros a făcut diferența față de schimbarea de regim din celelalte țări „surori” în ale socialismului.
Revoluțiile din 1989 au avut și un impact major și asupra României. Intelectualii critici s-au orientat tot mai mult către publicul occidental în interviuri și scrisori deschise. Ei vedeau o mai mare deschidere în intervențiile către occident decât ăn lupta internă ce părea a fi sterilă.
O scrisoare deschisă a șase foști comuniști de frunte ce au fost marginalizați adresată lui Ceaușescu, inclusiv fostul președinte al Adunării Generale a Națiunilor Unite, Corneliu Mănescu, publicată pe 10 martie 1989 de New York Times, a provocat o senzație deosebită. Scrisoarea a fost redactată de Silviu Brucan, care a devenit ulterior „ideologul șef” al „Frontului de salvare națională”. A făcut acuzații serioase împotriva politicii lui Ceaușescu demonstrând irealul în carfe acesta plutea. Semnatarii, cu care Brucan a convenit doar verbal pentru a nu lăsa urme scrise, au primit arest la domiciliu. Un alt comunist vechi, care a fost acuzat, de asemenea, că a lucrat cu Securitatea, Dumitru Mazilu, a ăntocmit un raport despre situația tinerilor români din țară în august 1989, care a fost publicat sub forma unui document ONU. El și familia sa au fost apoi amenințați cu moartea. În cadrul celui de-al 14-lea congres al Partidului Comunist Român, care a avut loc la București la sfârșitul lunii noiembrie, a apărut un document, semnat cu „Frontul pentru salvarea națională”, care a solicitat delegaților partidului să-l boicoteze pe Ceaușescu și să reconstruiască PCR cu noi aleși. „Frontul de salvare” care a preluat guvernul după lovitura de stat ce s-a suprapus peste Revoluția reală, s-a distanțat de acest document. Și străinătatea s-a distanțat de regimul Ceaușescu. Țări ca Danemarca, Norvegia și Portugalia și-au chemat ambasadorii din România. Cu toate acestea, situația din România a rămas relativ calmă pentru o privire superficială. Liniștea aparentă a fost zdruncinată doar începând cu 15 decembrie 1989.
Timișoara se trezește
În noiembrie 1989, Timișoara, ca cel mai mare oraș din Banat cu putere economică evidentă, s-a revoltat de două ori, dar a fost imediat mușamalizat totul. Una din mișcări era legată de marea Uzină Mecanică cu miile de muncitori.
Timișorenii erau destul de bine informați. Programele de televiziune din Ungaria și Iugoslavia puteau fi recepționate în Timișoara destul de ușor cu echipamente minimale. Chiar multe din blocurile de locuințe aveau instalații de antene colective ce amplificau un semnal și îl ofereau locatarilor la un standard ridicat. Autoritățile au tolerat ani de zile aceste posturi vecine ca un debușeu de divertisment. Dar se va dovedi și o armă politică subestimată.
Programele erau înțelese de anumite părți ale populației, în special în minoritățile maghiare și sârbe. Germanii au fost informați despre revoluțiile din Europa de Est prin relații de rudenie. Chiar și multe familii de români erau bilingve sau chiar poliglote. Coexistența grupurilor etnice din Banat, spre deosebire de Transilvania, a fost în mare parte lipsită de tensiune. În 1986, preotul Tőkés László a devenit pastorul congregației reformate maghiare. Era un ins carismatic ce nu se ferea să folosească vorbele. Slujbele sale au început să atragă tot mai multă lume.
În predicile sale, el a criticat destul de puțin voalat condițiile din România. La biserica reformată din piața Maria au început să vină din ce în ce mai mulți membrii altor culte și grupuri etnice. Se vorbește chiar de o medie de 600 de persoane ce au luat parte la fiecare slujbă a sa în 1989. Cifra poate fi ușor exagerată dacă se ține cont de capacitatea sălii. A început să deranjeze atît autoritățile de stat dar chiar și pe cele clericale.
Superiorul său, episcopul László Papp, a dorit, prin urmare, să-l transfere în satul Mineu din Transilvania de Nord la 1 mai 1989. Aceasta era în contradicție cu legea canonică reformată, potrivit căreia presbiteriul unei parohii își poate alege pastorul. Presbiteriul din Timișoara a vrut să-l țină pe Tőkés, care a refuzat să urmeze ordinul. Membrii presbiteriului au fost puși sub presiune de Securitate, iar episcopul Papp l-a eliminat pe Tőkés din postul său, pe 31 august, pentru „predicarea împotriva intereselor statului”. Tőkés a continuat să-și ocupe funcția. Pe 20 octombrie, la solicitarea Bisericii Reformate, a fost emisă o hotărâre judecătorească prin care Tőkés să-și părăsească postul din oraș.
Au început șicanele directe și chiar violențele. Pe 2 noiembrie, Tőkés a fost atacat și rănit de securiști mascați în apartamentul său din clădirea bisericii dar prietenii prezenți au reușit să-i determine pe atacatori să fugă. Pe 28 noiembrie s-a luat decizia de a-l deporta pe 15 decembrie.
Pe 13 decembrie, milițienii ce păzeau trotuaruldin fața casei lui Tőkés au fost retrași. Tőkés a făcut cunoscută măsura iminentă impusă de Biserica Reformată și i-a chemat pe cei prezenți să asiste la evacuarea sa. După ce a anunțat data transferului la televiziunea maghiară, în seara zilei de 15 decembrie, aproximativ 200 de persoane, inclusiv români, s-au adunat în fața casei. Consulul britanic a ajuns și el din București. Comitetul județean al partidului l-a trimis pe primarul Timișoara, Petru Moț, în parohie pentru a negocia cu Tőkés.
Doi apropiați dintre demonstranți și-au asumat rolul de negociatori. un ungur și un român, l-au făcut să promită că va anula ordinul de evacuare și să deschidă accesul la casă. Apoi au chemat mulțimea să se întoarcă acasă, dar să se întoarcă a doua zi pentru a verifica dacă promisiunile au fost respectate.
16 decembrie
În dimineața zilei de 16 decembrie, oamenii au început să se adune din nou în fața casei pastorului Tőkés. Întâmplarea fericită face ca biserica să se afle într-o poziție foarte favorabilă. Este o intersecție extrem de circulată cu multe linii de transport în comun la limita dintre cartierele istorice Iosefin și Elisabetin.
Zvonurile au circulat repede. Mulți timișoreni au luat cunoștință de adunare și au venit la ceea ce avea să devină până după amează o mulțime de 1000 de oameni.
La ora 13:00, miliția și ofițerii de securitate aduși din capitală au primit ordin să împrăștie protestatarii, dacă este necesar folosind armele. Seara, pastorul Tőkés a apărut la fereastră și a chemat manifestanții să păstreze calmul și să se întoarcă acasă. Lumânări și bucăți de hârtie au fost distribuite în rândul oamenilor cu textul piesei patriotice „Deșteaptă-te, române!” – imnul național român de azi – ce fusese interzis după venirea comuniștilor în 1947. Din Piața Sinaia ( Kuttel sau Alexandru Mocioni azi) , a apărut un grup de tineri cu bastoane și lanțuri de biciclete, conduși de persoane necunoscute, probabil din Securitate, care au început să spargă geamurile. Unii dintre manifestanți au mers cu tinerii spre complexul studențesc și au încercat să oprească distrugerea. Cu toate acestea, căminele studenților erau blocate din interior. Mulțimea a mărșăluit apoi către sediul județean al PCR (Palatul Administrativ de azi) și a luat cu asalt clădirea. Miliția care o păzea altfel a fost retrasă. Camioane cu 200 de milițieni veneau din direcția Podului Decebal, dintre care aproximativ 50 erau civili. Au fost sparte cîteva geamuri dar pagubele au fost minore. Chiar și peste drum câteva geamuri au fost spulberate dar nu în număr semnificativ.
Aproximativ jumătate dintre manifestanți s-au îndreptat spre Piața Maria, unde a început un miting. În apropiere a avut loc prima confruntare cu forțele de intervenție. O echipă de pompieri a încercat să împrăștie demonstranții cu tunuri de apă; acestea s-au înarmat cu bastoane, țevi și sticle și s-au luptat cu miliția în mai multe puncte. Între timp, Securitatea a înconjurat Piața Maria și casa lui Tőkés și a început să aresteze manifestanți pașnici și să-i transporte în autobuze. Pastorul Tőkés a fost arestat, bătut, forțat să semneze avizul de evacuare din biserica sa și dus într-o direcție necunoscută.
Avea să fie doar parte de început. Va urma duminica de sânge.
Ziua de 17 nu prevestea nimic grav. În aer se simțea o tensiune mocnită. Dar nimeni nu bănuia că urma o zi ca va face unică Revoluția Română. Baia de sânge ce nu a avut loc nici la Praga nici la Budapesta ori în orașele germane din est. De la primăvara de la Praga din 1968 și de la revoluția maghiară din 1956 nu au mai cîzut victime civile pentru apărarea unor cerințe de viață normală. Armata și miliția țării au tras în proprii cetățeni ca în timp de război. Trupe ce ar fi trebui să stea în cazarme și să iasă cu armament și muniție reală de război au fost scoase pentru a se lupta cu civili neînarmați ce doreau doar o fărâmă de normalitate.
17 decembrie
În dimineața zilei de 17 decembrie, duminică, câteva mii de manifestanți s-au adunat din nou la Biserica Reformată și Piața Operei. Toți au auzit de isprăvile din noapte trecută. O mulțime de curioși au ieșit să vadă urmările încleștărilor. Au fost dis de dimineață sterse cu sîrg de activiștii zeloși.
Un detașament de militari destul de neinstruiți au fost scoși să mărșăluiască prin centrul orașului în ritm de fanfară de parcă s-ar fi pregătit de ceva sărbătoare. Măsura, deloc deșteaptă, ce trăda o minte îngustă, a înfuriat și mai mult populația.
Căminele din Complex nu au mai fost încuiate de această dată, iar studenții s-au alăturat manifestanților. De această dată, sediul de partid al județului a fost păzit de soldați, dar manifestanții au reușit să-i determine să fugă și să ia cu asalt clădirea. Se va delănțui iadul în câteva ore.
Povestea ce acum pare din filme de acțiune și incredibilă celor tineri născuți după acel an va continua cu pierderi mari. Timișoara ajunge oraș martir fără ca cineva să-și fi dorit pierderi de vieți omenești.
