După ce armata a primit ordin să tragă în populație, la Spitalul Județean din Timișoara au început să sosească zeci de răniți. Primii fuseseră împușcați în picioare, apoi ținta trăgătorilor a început să urce spre inimă și cap, odată cu lăsarea întunericului. „Nu am avut nici măcar algocalmine, nici comprese”, mărturisea, imediat după acele zile, o asistentă medicală din spital.

În dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu ordonase „restabilirea de urgenţă şi fermă a ordinii” și folosirea tuturor forţele, inclusiv a trupelor MApN. În aceeași zi, la orele 13:30, ministrul Apărării anunța că „armata intră în stare de luptă. În judeţul Timiş este stare de necesitate.” Iar în jurul orelor 16:00 s-au executat primele focuri de armă.

Florica Curpaș avea atunci 40 de ani și lucra ca asistentă medicală la Spitalul Județean din Timișoara. În ziua de 17 decembrie 1989, când pe străzile Timișoarei începuse să se trăgă în civili, ea era de serviciu la spital.

„Prima victimă a revoluției, primul decedat, a ajuns la noi pe la ora 14:30. E vorba de o femeie călcată, făcută zob de o amfibie în fața Casei Tineretului. Salvarea noastră tocmai pleca în oraș, de acolo a fost întoarsă, a revenit cu ea. Cred că ieșise în stradă întâmplător, sub palton avea un capot. Am găsit o legătură de chei, acte nu”, povestea, câteva luni mai târziu, asistenta medicală.

„Primul rănit în ziua aceea a ajuns la urgență pe la orele 14:40. E vorba de un tânăr împușcat în gambă, pe care l-am operat imediat”, declara și Atanasie Bârzeanu, medic chirurg în același spital. ”Cu ceva înainte de orele 16:00, următorul rănit. Și de atunci unul după altul, la intervale de timp tot mai mici, aduși fie cu salvări, fie cu mașini particulare, cu ce se nimerea. Am făcut o observație: primii răniți erau împușcați în picioare, apoi, cu cât se întuneca, rănile «urcau»: adică în picioare, genunchi, coapse, torace, piept, cap.”

Au fost sunați și chemați de acasă toți medicii chirurgi. Declarația medicului chirurg Bârzeanu: La Spitalul Județean din Timișoara, în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 s-a operat în 14 săli. 49 de victime au fost supuse unor operații complexe. „Nu am avut nici măcar algocalmine”. „Unii erau aduși morți, alții mureau pe masa de operație, ori în fața blocului operator, ori după intervenție. Ritmul era infernal. De la un moment dat, nici n-am mai avut cum să le luăm datele și să deschidem fișa de observație”, mărturisea asistenta medicală Curpaș.

„Și condițiile – jos, la primire, sângele îți intra în pantofi, nu exagerez cu nimic, de aceea se și spăla pardoseala încontinuu. (…) Umplusem și băile, am ajuns să culcăm răniții și pe jos, așa că am făcut ieșirile la toți pacienții care puteau sta pe picioare”, mai povestește asistenta Curpaș.

Cadrele medicale din Spitalul Județean au fost impresionate până la lacrimi de cazul unei fetițe de 12 ani care a fost nevoită să rămână toată noaptea pe holuri, printre morți și răniți. „Parcă se chema Bărbat, Ioana Bărbat”, povestea asistenta medicală. „În mașina cu care a venit a fost ea, mama ei, deja moartă, împușcată în cap, tatăl ei, cu plagă abdominală, și încă doi răniți. Pe domnul Bărbat l-am operat la noi, a fost nevoie de o intervenție complicată, complexă”.

Povestea fetiței, dar și a soldatului care a ajuns la spital plângând de teamă că nu a tras, aici.

Foto: Profimedia

Sursa: libertatea.ro