Familia Mocioni partea a III-a

După ce bătrânul moșier de la Foeni a lăsat lumea asta plină de încrâncenări multe alte întâmplări interesante s-au petrecut cu urmașii nenumărați ai acestei ilustre familii.

Andrei Mocioni a plecat la cele veșnice într-un spital din Timișoara iar nu la curia sa doin pusta bănățeană.

Trupul neînsuflețit a fost transportat la Foeni pentru o înmormântare tradițională ortodoxă la biserica comună sârbo-română, pe care el și soția sa au întreținut-o atâția ani. Soția sa, Laura, a moștenit toată averea, ceea ce a stârnit o frondă a familiei extinse a Mocioneștilor.
În ultimii ani, ea a continuat faptele de filantropie ale lui Mocioni, dar a ajutat doar comunitatea sârbă locală ca un fel de pedeapsă pentru ingratitudinea localnicilor români față de marele învățat. Dânsa nu și-a uitat conaționalii dar a neglijat pe cei români.

Potrivit lui gazetei „Tribuna” „noua generație” de români, „mai luminată decât cea anterioară”, exprima rușine și regret pentru cele întâmplate ulterior.

Dar nici răposat Andrei Mocioni nu avea să-și găsească liniștea veșnică. Necazurile aveau să-l urmărească și după îngropăciune. Un scandal a izbucnit pe rămășițele lui Mocioni între mai marii bisericilor ortodoxe zise frățești.

Biserica din sat a rămas proprietate a Patriarhiei de la Karlovci a sârbilor. La mutarea rămășițelor pământești din biserică la maosoleul familiei din cimitir preoții sârbi s-au opus vehement considerând că se săvârșește un furt. Așa se face că la anul 1900 încă se mai gândea ca în evul mediu. Cei doi soți ce au trăit în bună înțelegere ani de zile fără să țină cont de nația lor difertă era revendicați de cele două biserici ce voiau fiecare să aibe osemintelor la ei în ogradă. Se face mare caz de un text care condamna separarea prin moarte a soțului și soției dar de fapt se proceda exact invers.

La rândul ei presa românească bănuia că o astfel de rezistență era o dovadă a naționalismului sârb „intolerant”. În cele din urmă, o separare a fost făcută, iar Andrei a fost îngropat în noua locație în monumentala criptă a familiei Mocioni ce are liniile și eleganța unui maosoleu adevărat.

Totul se trage de la poziția intransigentă pe care a avut-o Mocioni în chestiunea despărțirii celor două biserici ortodoxe a românilor și a sârbilor. Fruntașul bănățean a sprijinit o idee normală cea de a oferi autonomia bisericească fiecărei etnii a imperiului. Chestiunea slujirii în limba națională avea să swe tranșeze în acest mod.

Mocioni a fost ales în 1860 cadrul Comisiei pentru buget a Dietei, iar din această poziție a făcut campanie pentru ca bisericile ortodoxe române să fie subvenționate în egală măsură cu alte religii recunoscute de stat. Proclamând egalitatea națiunilor împotriva cererilor pentru hegemonia maghiară, s-a aflat în poziția să dezbată problema cu Majláth György , care l-a acuzat că favorizează doctrinele rebele ale lui Giuseppe Garibaldi. Mocioni și-a apărat ideile drept esențiale, argumentând că egalitatea a fost promisă de însuși împăratul Franz Joseph. În cele din urmă, Mocioni s-a confruntat cu „centraliștii”, care susțineau reprezentarea proporțională într-o Austria centralizată; Petrino, un „federalist”, dorea o descentralizare regională pe baza vechilor legi, care, în timp ce favorizau bucovinenii, i-ar fi lăsat pe români în Ungaria subreprezentată ca grup etnic. Cei doi au făcut o cauză comună în opoziția lor față de o uniune proiectată între Bucovina și Galiția austriacă.

Mandatul lui Mocioni s-a încheiat odată cu reunirea dietei la 29 septembrie 1860. El a eșuat în demersul său de a asigura autonomia Banatului: regiunea, alături de toată Voievodatul, a fost re-anexată la coroana ungară în decembrie 1860.

În aprilie 1861, Mocioni i-a convins pe românii bănățeni să boicoteze viitoarele alegeri pentru restabilirea dietei maghiare. Această decizie a fost răsturnată mai târziu în acel an, când o nouă adunare etnică a adoptat o rezoluție prin care se solicita candidaturi unice românești, susținute de toți alegătorii. Mocioni însuși a fost ales pentru județul Caraș-Severin, la Lugoj. Rivalul său a fost revoluționarul Eftimie Murgu, care a susținut încorporarea Banatului la Ungaria. Mocioni, perceput drept candidatul naționalist român, a câștigat 621 de voturi contra 94. Cu toate acestea, nu a fost de acord să fie listat drept candidat și a renunțat imediat la locul său. În discursul său, Mocioni a explicat că „nu avea nimic în comun cu dieta maghiară a Pestei, din moment ce nu intenționase niciodată să devină ungur.” Soluția lui Mocioni la aceste probleme naționale a fost încercarea de creare a unui „corp politic” și „pământ de coroană” pentru toți românii Imperiului.

Cu același prilej avea să aibe și un diferend public cu înaltul funcționar orășenesc, pro-ungarul Petru Cermena, dar disputa lor a fost rezolvată în cele din urmă de Babeș. Dieta însăși a fost dizolvată mai târziu în acel an.

El a avut mai mult succes în campania sa pentru o metropolie ortodoxă, înființată în decembrie 1864, Din 1865, a încorporat bisericile românești bănățene la Eparhia de Caransebeș. Deja în 1862, Mocioni, Șaguna și Eudoxiu Hurmuzachi reușiseră să obțină atenția și simpatia lui Franz Joseph în această problemă. El a scris despre această victorie în Telegraful Român din Transilvania și Concordia din Bucovina, convingând „românii cu drept de credință” să nu participe la alegerea unui înlocuitor de la Rajačić.

În dezbaterea asupra afacerilor bisericești, Șaguna, mitropolitul desemnat, l-a avut pe Mocioni ca unul dintre „cei mai arzătoare susținători” ai săi, „luptând ca un leu puternic pentru separarea ierarhică”.

Mediind între patriarhul de la Karlovci Josif Rajačić și clerul român, el a propus să convoace un sinod reprezentativ pe problema separării, știind că acesta va favoriza românii. Patriarhul a rezistat acestei mișcări și a suspendat negocierile, argumentând că „națiunea (sârbă) m-ar fi bătut cu pietre în moarte”. Moartea lui Rajačić la sfârșitul anului 1861 a creat confuzie între episcopii sârbi, împuternicindu-l pe Mocioni să facă campanie pentru separarea națională. El a prezentat manifestul său politic pentru autonomie în articole pentru „Gazeta Transilvaniei” din Brașov, precum și în rapoartele adresate lui Franz Joseph. În acel an, împreună cu Șaguna și Alexandru Sterca-Șuluțiu, Mocioni a înființat Societatea ASTRA, care a promovat identitatea și cultura românească, creată în ciuda continuării șicanelor din partea oficialilor maghiari. De asemenea, el a făcut o ofertă pentru președinția ASTRA, dar a pierdut față de Șaguna.

Cu toate acestea, Mocioni a fost dezamăgit de Șaguna, care nu și-a susținut planul pentru crearea unui nou episcopii la Timișoara așa cum a fost înțelegerea inițială.

Astea să fi fost motivelor pentru carfe nici după plecare la cei drepți nu a fost iertat de prelații sîrbi.

Multiplele proprietăți și moșii au fost spulberate între urmași. O bună parte au rămas la frații Alexandru și Eugen. Altele au fost moștenite de fiii lui Eugen, înainte de a trece la Ecaterina Mocioni și soțul ei, contele Teleki Jenő. O altă bună parte a averii a mers la baronul bucovinean Ioan Mocsony-Stârcea, care era fiul adoptiv al nepotului Alexandru.

Conacul principal de la Foeni a fost moștenit de famila Csávossy, în timp ce herghelia de cai au continuat să fie crescuți de austriecii Jakob Haas și Ludwig Deutsch.

Din păcate proprietatea principală de la Foeni a fost prădată de țărani dar și de grupuri de fosti militari demobilizați de pe front. Aceștia nu mai aveau nici un fel de șefi care să-i controleze. Potrivit unui raport românesc din epocă, acest incident a oferit jandarmeriei regale maghiare o scuză pentru uciderea românilor. Era o ultimă zvâcnire de autoritate a militarilor ce aveau să se împrăștie în patru zări.
în timpul evenimentelor revoluționare care au marcat prăbușirea Austro-Ungariei în iarna anului 1918 o scurtă perioadă a fost o perioadă de haos tolerată tacit de autoritățile sărbe de ocupație și de cele franceze. Nici acestea nu au făcut mare lucru pentru a păstra o stare de ordine.
Majoritatea celorlalte bunuri au fost păstrate de familia supraviețuitoare în urma organizării administrației României Mari, când Anton jr a cumpărat conacul Foeni, în speranța de a-l transforma într-un club cultural. Potrivit istoricului Vicențiu Bugariu, în 1930 Andrei Mocioni era deja uitat, victimă a „ignoranței și indiferenței”. Această tendință a fost cenzurată de politicianul bănățean Sever Bocu. Deși critic al conservatorismului „mocionist” în Austria-Ungaria, în timpul interbelicului a devenit remarcat pentru munca sa de a păstra și arunca lumină asupra contribuției familiei ca „dinastie morală”.

Bocu a scris biografia lui Andrei Mocioni ca studiu în pedagogia națională, declarând că orice bănățean care nu știe ce rol al lui Mocioneștii „este doar un nume banatic”. Mocioni, sau oricare dintre rudele sale, este menționat și în poezia dialectică banațeană a pereioadei interbelice. Printre exemplare se numără „Că tăt Bănatu-i fruncea” a lui Gheorghe Gârda și „Vicejî noștri” de Cassian R. Munteanu.
Odată cu moartea lui Anton Jr. în 1943, linia directă a lui Mocioni s-a stins. Cu toate acestea, nepotul lui Bocu, savantul Ion D. Suciu, a fost păstrat în continuare interes pentru familie.
În anii ’50, moșiile erau supuse naționalizării sub regimul comunist, care a transformat complexul Foeni într-o de baie publică alături de cămin cultural, apoi într-o încăpere de depozitare a produselor chimice. În urma Revoluției Române din 1989, conacul a fost redepus ca club cultural și a funcționat în principal ca discotecă, înainte de a fi preluat de primăria locală.
Moștenirea politică, culturală și academică a bătrânului patriarh al românismului în ardeal dar mai cu seamă în Banat avea să fie dusă mai departe de urmașul său Alexandru Mocioni unul din nepoții de soră a lui Andrei.

Alexandru Mocioni (Alexandru de Mocioni sau Alexander, Sandor Mocsonyi, în forma maghiarizată) A venit pe lume la reședința familiei de la Pesta ca mai toți din clanul lor. Dar o mare parte a vieții a petrecut-o în Banat fie la moșia rudei sale apropiate Gheorghe Mocioni de la Vlaicovăț ( Vlajkovac, Temesvajkóc, Wlajkowatz) de lângă Vârșeț fie la Birchiș (Marosberkes) de pe malurile Mureșului, acum în județul Arad.
Nu a fost singurul membru al familiei sale ce a ocupat o demnitate în Parlamentul maghiar dar sigur a fost cel mai tânăr șoi poate cel mai longeviv. Pentru prima dată accede ca reprezentant în Cameră la doar 24 de ani a fost un om politic român, deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentul de la Budapesta, unde a intrat pentru prima dată la vârsta de 24 de ani ca proaspăt absolvent de științe juridice.
Tatăl său era Mihai Mocsonyi (Mocioni) de Foeni (1811-1890) iar mama lui era Katalin Mocsonyi (1806-1878). Fiind o familie foarte înstărită și cu largi deschideri spre cultură au învestit în educația tânărului. A urmat liceul la Pesta, unde tatăl său a angajat pe Atanasie Marienescu ca îndrumător pentru studiu la domiciliu. Și-a petrecut vacanțele moșia familiei de la Foeni. A studiat dreptul la universitățile din Pesta, Viena și Graz. A făcut o carieră conștientă în politică pentru care s-a pregătit anume. A vizitat Belgia și Elveția pentru a afla despre statele multinaționale din Europa de Vest ce aveau o funcționare optimizată.
În 1865, devine membru al Parlamentului Pregătirea și abilitățile sale excelente de a folosi mai multe multe limbi din imperiu dar și din cele europene l-au făcut în curând pe tânărul de nici treizeci de ani să devină un lider activ al naționalității sale. În 1867, a fost autorul unei contra-propuneri naționaliste împotriva proiectului de lege Eötvös, care ar fi reglementat problema limbii oficiale pe o bază federală. El a văzut problema principală a soartei popoarelor non-ungare din Ungaria în drepturile lingvistice. Articolele sale au fost publicate în revistele importante ale vremii ca „Reform”, „Zukunft” sau Politik din Praga și multe altele. Era considerat un avizat analist politic, după o noțiune mult folosită în zilele noastre.

A criticat vehement actul de alianță bicefală în urma căreia a apărut oficial Austro-Ungar. La 15 ianuarie 1869, a scris foarte bine documentat și cu deplină cunoaștere a fenomenului că clasa conducătoare maghiară, în loc să caute o alianță a popoarelor țării, a făcut o alianță nefirească cu clasa politică germană austriacă, care era îndreptată împotriva altor popoare. El a numit nașterea legii naționalității contrar drepturilor naturale, deoarece nu a recunoscut existența națiunilor non-ungare în țară.

A propus și a sprijinit înființarea unui Partid Național al românilor din Banat și Crișana, al cărui președinte a fost timp de patru luni. A militat pentru drepturile românilor din Banat și din Transilvania de care se simțea legat ca un deputat adevărat.

La 26 ianuarie 1869, a fost ales președinte al Partidului Național Român, care s-a format la Timișoara. Din 1869 până în 1872 a reprezentat Lugojul în Parlament, iar din 1872 a reprezentat circumscripția Mariaradna. În 1874, și-a dat demisia din funcția de deputat, dar și-a păstrat președinția de partid.