Pornind de la scurtmetrajul realizat în urmă cu 10 ani, regizoarea de origine franceză Mati Diop aduce la finalul difuzării primului ei lungmetraj, Atlantique, informații personale, deschizându-se publicului plină de emoție. Filmul poate fi considerat, din punct de vedere subiectiv, fenomenul principal al acestei ediții a Viennale, abordând o teamă mereu actuală, într-un cadru ficțional, fantastic, regizoarea considerând acest gen de abordare cel mai digerabil pentru dura realitate.

Munca cinematografică de trei ani a produs o dramă supernaturală cu rădăcini în planul real, abordând tema emigrației, a plecării, ca ultima opțiune, punând accentul pe suferința dorului celor rămași. Narațiunea nu este redată din perspectiva celor plecați, fie aceștia și întorși, într-un mod strict spiritual, ca o idee, ci este încărcată de frica și neștiința mamelor, a surorilor, a prietenelor.

Emblemat de construcția unui hotel luxos, orașul african Dakar din Senegal este marcat de contraste economice enorme, grupul de tineri muncitori, neplătit de luni întregi pentru munca depusă la construcția absurdei clădiri, revoltându-se față de tratamentul inuman care li se oferă drept răspuns pentru că și-au părăsit casele și familiile îmbarcându-se clandestin spre Spania. Fuga spre un viitor imprevizibil se dovedește a fi fatală, provocând durere și lipsă de scop pe teritoriul părăsit.

În prim-plan este adusă tânăra Ada (Mame Bineta Sane), îndrăgostită de Souleiman (Trarore), dar obligată să se mărite cu Omar (Babacar Sylla), acesta reprezentând siguranța materială. Încă de la îmbarcarea lui Souleiman în călătoria fără de final, Ada continuă a spera la întoarcere, moartea fiind un răspuns nepalpabil, imposibil de acceptat, ea întorcându-se împotriva propriei mame, a prietenelor și a noului soț, față de care simte doar repulsie. Focul stârnit brusc în noaptea nunții la locuința cuplului dezvoltă acțiunea cinematografică într-o urmărie polițistă, filmul jonglând cu tipare cunoscute pentru a aborda subversiv o traumă existentă.

Acțiunea se îndepărtează însă treptat de naturala deducție umană, polițistul însărcinat cu descoperirea vinovatului părând a-și pierde propria stabilitate, suferind de o maladie misterioasă ale cărei simptome par a ochi mai multe figuri din cercul celor implicați în dispariția bărcii. Odată cu pătrunderea unui grup de tinere în locuința lui Ndiaye (Diankou Sembene), deținătorul clădirii și al salariilor tinerilor muncitori, se produce o clarificare a noii întorsături, fie ea și de domeniul supranatural.

Atlantique nu este o dramă romantică, obstacolele din calea Adei conducând la dezvoltarea fetei, personajul acesteia reprezentând un simbol pentru o întreagă națiune, pentru un întreg popor supus subminării, ba chiar sclaviei lipsite de scrupule. Regizoarea dorește a reda filmic o odisee folosind omniprezența apei ca icon de neocolit, oceanului în sine fiindu-i atribuite principalele cadre din film. Apariția fantomelor și posedarea celor vii nu trebuie interpretate negativ, producția neprovocând fiori de spaimă, ci mai mult durere interioară, urmele celor dispăruți fiind „totemuri” marcante în evoluția celor rămași și a locurilor părăsite.

Cu toate că Atlantique nu este un film documentar, moartea tinerilor plecați pe ocean este un eveniment cât se poate de lipsit de ficționalitate, această modalitate de „sinucidere”, de abandonare voită a vieții, indiferent de națiune și fundal cultural, fiind, de multe ori, în ciuda finalității deschise și a lipsei unei asigurări, singura opțiune pentru un viitor mai bun.

Mati Diop reușește prin această capodoperă cinematografică să implice publicul prin angajare emoțională și intelectuală, punctând importanța recunoașterii unui fenomen monstruos, fără a încețoșa adevărul brut prin apelarea la supranatural, ci amplificând receptarea, misticul și spiritualul dovedindu-se a fi principalul acaparator al interesului.