Dacă ar fi să parafrazăm vorbele din vechime ale cronicarului, ce spuneau că „nasc și la Moldova oameni”, evident cu sensul că acei oameni sunt de mare ispravă ce fac cinste provinciei lor, tot la fel am putea spune că nici Banatul nu duce lipsă în istoria sa de iluștri înaintași. Aceștia au adus un aport deosebit culturii, civilizației acestor locuri deosebite. În schimb istoria locurilor suferă de o destul de densă ceață ce acoperă multe din aceste mărturii ale trecutului. Poate faptul că aceste date, atâtea câte apar, sunt disparate în diverse limbi și grafii. Iar multe din ele se află în arhive ce acum se află pe teritoriul altor state din vecinătate sau de aiurea. Efortul de a scoate la lumină conexiunile dintre diverse documente și scrieri este mai migălos. Va fi de datoria cercetătorilor din viitor de a asambla tot ce se poate spune despre regiunea noastră.

Cu toate că a fost reprezentat, rând pe rând, al circumscripțiilor Sânnicolaul Mare, Sasca Montană și Biserica Albă în forul parlamentar de la Budapesta timp de trei decenii a avut timp pe lânga munca de strălucit avocat să se ocupe și de o activitatea științifică din Academia Română de la București.

Vorbind despre activitatea politică și juridică a marelului patriot bănățean Vicențiu Babeș nu am epuizat toate laturile cunoașterii în care a fost deplin implicat. Chiar dacă acum în zilele noastre prea puțină lume mai știe un amănunt din viața sa acesta este extrem de important pentru cultura română. A fost, alături de alți cărturari de la jumătatea secolului al XIX-lea, unul din părinții fondatori ai Academiei Române.
Judele și jurnalistul Vincențiu Babeș a fost unul din membrii fondatori ai Academiei Române așa cum este cunoscută aceasta și acum peste un secol și jumătate de ființare. Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar din 1879 Academia Română. Conform statutului său, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria românilor. Prin statutul său, Academia Română poate avea un număr maxim de 181 membri titulari și corespondenți și 135 membri de onoare, din care cel mult 40 din România. Odată academicienii aleși rămân membri pe toată viața. Doar extrem de puține cazuri au fost când titlul onorant le-a fost anulat unor impostori ce au intrat prin fraudă între nemuritori.

Până la acea vreme au mai existat în Țările Române Academii. Dar însemnau cu totul altceva. Erau școli de învățământ superior ce mai apoi s-au transformat în ceea ce acum numim acum universități. La 1860 Ioan Maiorescu propunea „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români … pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Inițiativa nu a reușit atunci dar sămânța a fost aruncată. Peste ani fiul său, Titu Maiorescu, avea să fie printre fondatorii forului academic.

Cei ce au avut vizionara idee au crezut de la început în unitatea nației și culturii române. Au fost invitați reprezentanți din toate părțile locuite de români indiferent dacă atunci se aflau în granițele Principatelor Unite sau în afară. Așa se face că din monarhia habsburgică au fost nu mai puțin de șapte învățați în grupul fondatorilor. Banatul a avut onoarea de a trimite la București pe Andrei Mocioni și pe Vicențiu Babeș.

Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început o societate națională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din țară și apoi din întreaga lume.

Babeș în timpul activității sale de peste 40 de ani în cadrul Academiei s-a aplecat mai cu seamă asupra temelor istorice, literare, folclorice. A mai scris și despre situația românilor din imperiu și de situația lor socială. Una din temele importante a fost și implicarea maselor de români în anul revoluționar 1848 ce a zguduit Europa din temelii.

În chestiunea dicționarului susținea împreună cu colegii ardeleni „forma clasică în limba noastră„. A combătut vehement abuzurile de orice fel a celor ce voiau o înnoire cu orice preț fără a respecta spiritul limbii.
Savantul Nicolae Iorga, el însuși devenit mai târziu membru al Academiei Române, avea să lase o descriere deloc favorabilă a lui Babeș.
Nu este nici un secret pentru nimeni, din cei ce au auzit despre strălucitul învățat ce le știa pe toate în multe domenii ale științei, ca pe lângă strălucita sa erudiție era în schimb un la fel de dificil personaj. Mereu pus pe harță cu oricine, polemiza depășind limitele cu oricine avea o altă opinie sau avea câte o părere diferită. Era oricând dispus să facă farse nesărate oricui. Dar nu gusta nici o brumă de glumă despre sine. Sunt o multitudine de victime ale lui Iorga. De la Păstorel la Maniu nu au scăpat prea mulți de limba ascuțită și glumele fără noimă ale savantului. Dar nici Păstorel nu avea limba legată!

Iorga admite cu greu despre Babeș că „acest om mic, sec şi rece a adus servicii care merită recunoaştere”. Mai adaugă că „s-ar săvârşi o nedreptate împotriva memoriei lui dacă nu s-ar recunoaşte că prin cunoştinţele sale de drept, de istorie, prin elasticitatea sa de spirit, prin uşurinţa sa de vorbă şi prin talentul de a umbla cu oamenii mari el a reprezentat bine pe românii de confesia şi din ţinutul lui, şi astfel a adus servicii neamului…”.

Dar în același timp îl descrie pe bănățean ca fiind „… fără energie de luptător şi cu totul fără poezie ce …a scris puţin şi lucruri de mult uitate”. Ba chiar mai mult de atât crede despre mai vârstnicul său coleg că „n-a avut niciodată idei originale, nici ţinte proprii…”
Aceste vorbe mai puțin măgulitoare de fapt erau reacția directă și ranchiunoasă a istoricului la o hotărâre a lui Babeș ce a blocat acordarea premiului Academiei pentru lucrarea „Documentele Bistriţei” probabil pe bună dreptate. Nicolae Iorga avea obligația de a preda toate cele trei volume tipărite ale lucrării. A scos doar primul volum și l-a înscris pentru premiu. A promis că următoarele le tipărește mai târziu. Intransigentul judecător Babeș nu a acceptat șmecheria pusă la cale de Iorga și a pretins toate trei volumele pentru a le prezenta comisiei și a le înscrie pentru premiere.

Politicianul ce a reprezentat românii din Banat în Parlamentul Maghiar avea să se stingă la casa sa din Budapesta la 7 februarie 1907 la vârsta de 86 de ani cu convingerea că a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru cei din rândul cărora s-a ridicat. Dorința sa de nestrămutat a fost să se odihnească pe veci în satul natal Hodoni.

Rămășițele pământești au fost strămutat în Banat în anul 1937 într-o criptă de la biserica românească cu inscripția : „Mare patriot bănăţean mutat la cele veşnice în Budapesta în 1907. Slăvită să-i fie memoria”. Iar în fața lăcașului de cult se află un bust al cărturarului cu o inscripție simplă: Vichentie Babeș 1821-1906 (nu se cunoaște motivul greșelii anului de deces).

Un bust asemănător se află și într-o latură a parcului Central (Anton Scudier) în apropierea aleii personalităților. Lucrarea sculptorului Aurel Popp a fost realizat în 1935 și de acolo aruncă priviri spre prietenul său de o viață și colegul său de Dietă, Alexandru Mocioni. Aceast din urmă bust a fost reamplast în parc în 2009 după ce a fost distrus în 1949 de autoritățile puterii populare.

Victor demn urmaș al lui Vicențiu

Dacă cele spuse despre cărturarul Babeș nu sunt suficiente pentru un loc de onoare în panteonul personalităților române trebuie spus că pe lângă creația sa ce este Academia la fel de mult a ținut la familia sa. Numeroșii copii au fost exemple de oameni implicați la superlativ. fiecare în domeniul său, în viața socială ori cea științifică a epocii lor.

Unul din cei mai mari savanți ai lumii a venit pe lume în această familie s-a numit Victor Babeș. Este mult mai cunoscut decât părintele său. Victor vede lumina zilei la data de 4 iulie 1854 în casa familiei Babeș din Viena. A primit de mic o temeinică pregătire, preponderent în limba germană de la mama sa dar vorbeau la fel și română în familie. Urmează școala primară și partea inferioară a gimnaziului în capitala imperială în limba germană.

Odată cu mutarea seniorului Vicențiu, avansat la Curte de la Budapesta, continuă instruirea școlară , anume, clasele superioare la Liceul Regal Catolic din Budapesta (azi Universitatea Catolică din Budapesta). Se pare că tânărul Victor avea alte înclinații la finalizarea liceului. Era înrobit de studiul artelor și în special al muzicii. De copil Victor Babeș a fost mereu atras de poezie, muzică și mai ales de literatură, dramaturgie, precum și de sportul de performanță, științele naturale.
A început să studieze muzica la Conservatorul din Budapesta. Moartea surorii sale, Alma, cauzată de tuberculoză, la o vârstă fragedă, l-a determinat să abandoneze studiile începute și să se înscrie la medicină. Tragedia din familie a schimbat total parcursul viitorului savant.
A urmat Facultatea de Medicină din Budapesta cu mare aplecare spre cercetările de laborator. Cariera de medic avea să o desăvîrșească prin continuarea studiilor la Viena unde va absolvi studiile doctorale în anul 1878.

Începe să lucreze ca asistent la Universitatea din Budapesta din anul 1874 la laboratorul de anatomie patologică încă din studenție.
Se afirmă destul de repede din moment ce este remarcat și primește o bursă de studii și perfecționare din partea guvernului maghiar, pentru a merge în laboratoarele Pasteur să studieze rabia (turbarea). Pornește la drum în 1881 dar pe lângă Paris ajunge și la Universitatea din Berlin. Lucrează și se specializează alături de mari savanți ai epocii ca: Victor André Cornil, Louis Pasteur, Rudolf Virchow ori Robert Koch.
Victor Babeș trăia pentru știință. Odată găsită o linie de cercetare pleca în mari laboratoare universitare pentru a ști mai mult despre acea chestiune. A continuat să studieze cu mari profesori la München, Heidelberg și Strasbourg până în 1886.

După întoarcereea sa din Franța în anul 1885 este numit profesor de histopatologie la aceiași universitate budapestană unde a debutat. În același an, a descoperit un sporozor parazit al căpușelor, numit Babesia în onoarea sa (a familiei Babesiidae) și care provoacă o boală rară și severă numită babioză. Mai târziu în acel an, el publică primul tratat de bacteriologie din lume, „Bacteriile și rolul lor în anatomia patologică și histologia bolilor infecțioase”, la care a fost coautor cu unul din maeștrii săi francezi Andre Cornil.

Eforturile științifice ale lui Babeș au cuprins o gamă largă de preocupări din domenii variate. A fost primul care a demonstrat prezența bacililor tuberculoși în urina pacienților infectați. A mai descoperit, de asemenea, incluziuni celulare în celulele nervoase infectate de rabie. A lăsat numele său unor elemente descoperite și studiate de el, așa cum ar fi corpurile Babeș-Negri.

Victor Babeș a fost promotorul concepției morfopatologice despre procesul infecțios. A lăsat ghiduri medicale bazate pe sinteza dintre bacteriologie și anatomie patologică. Babeș a fost creditat de colegii săi savanți că a inventat primul model raționalizat de termostat pentru cercetarea de laborator. A mai lăsat și câteva metode pentru colorarea bacteriilor și ciupercilor în preparate și culturi histologice.
O carieră strălucită se deschidea în fața tânărului medic și biolog ce avea porțile deschise la orice mare universitate din Apus. Dar la un moment dat va răspunde glasului inimii și va accepta provocare de a merge în România. Era țara conaționalilor săi despre care nu prea știa prea multe.

Și așa cum vom vedea într-un viitor apropiat când vom mai vorbi de Babeș se va dovedi drumul ce la dus la marea consacrare.