Fie interpretabil ca un backstory, o istorie personală a fenomenului care a devenit Joker, fie ca o poveste tragi-comică a unui psihopat/sociopat, suferind de o boală mintală, aflat într-o constantă luptă pentru existență într-o societate denaturată, regizorul filmelor Hangover, Todd Phillips, aduce în cadru un caracter simbolic, imposibil de îngrădit într-o tipologie până acum existentă.
Filmul, devenit deja stâlp de referință în industria cinematografică, cu o aclamată premieră la Festivalul de Film de la Veneția, a reușit, asemenea marilor blockbustere, să disipeze părerile în doi poli radicali opuși, lăsându-se, pe de o parte, adorat, pe de altă parte, revoltător de insultat.
Cu o interpretare nediscutabil impecabilă, comparațiile între performanțele pentru acest rol neavându-și locul și fiind fără de sens, Joaquin Phoenix, considerat de mulți următorul deținător de Oscar, dacă nu și-a demonstrat până la Joker capacitățile, aduce la viață un individ aparent comun, neluat în seamă, aflat mai mult la granița cu moartea. În imaginarul Gotham City, unde violența se află într-o continuă expansiune, unde limite nu există, unde situații absurde au loc la fiecare pas într-o societatea lipsită de scrupule, dar, poate, într-o mică mare măsură o reflecție asupra unui prezent „tot mai rău“, pare că râsul e singura cale de evadare.
Protagonistul, Arthur Fleck, crescut de mama sa în așa fel încât să răspândească fericire și lumină, lipsit de model paternal și căutând acest freudian element absent în figuri-cheie pentru universul DC, suferă de aparent nenumărate psihoze și deziluzii. Râzând în situații tensionate, reușește să-și facă observată insignifianta existență stârnind doar ură, violență, neînțelegere.
De la început se face observat caracterul agresiv al filmului. Paradoxal, comparând cu o altă recentă premieră, Tarantino șochează prin subtilitatea și evident subțierea brutalității iconice pentru el, Phillips provocând ieșiri din sală prin abundență și lipsă de cenzură, măsuri lispite de semnificanță.
Poate apare aici o exagerare, la fel și în trecerile de la încă posibil de explicat la total absurd, până și pentru Gotham. Arthur provoacă empatie încă de la prima scenă, o victimă lipsită de apărare, care se metamorfozează însă direct și lipsit de perdea într-un criminal de neoprit, incapabil în a diferenția realitatea încojurătoare de cea din intelectul său.
Cinematografica de apreciat, pe o coloană sonoră sumbră în monumentalitatea sa, Joker se conturează concret și inevitabil, introducând privitorul fără ocolișuri, egocentrist, în propria-i nebunie. Se poate digera armonios escaladarea lui Arthur de la un clown de profesie, tratat ca o scrumbie, într-un criminal simbolic pentru un scop superior, dar trecerea personajului, fără ideologie ori viziune politică, la un doritor de revoluție… își cam pierde din sens. Regele comediei, Murray Franklin (o secvențială, marcantă apariție a lui Robert De Niro), îl chestionează în emisiunea lui — a cărei întrerupere aberantă sosește prea târziu — scoțând la iveală un plan revoluționar complex, o critică des repetată adusă societății din partea unui om dornic la început doar de a-și pune în lumina reflectoarelor propria figură. Să tratăm această schimbare de țel ca pe o subtilizare a foamei egoului „eroului” sub forma unui scop sigur de mobilizare a maselor? Este Joker un geniu al manipulării sau societatea o turmă care așteaptă direcționare?
Joker pune cu siguranță întrebarea legată de adevăratul rău, polarizarea încețoșându-se automat. Privind, atât pozitiv, cât și prin punctarea unor subiectiv considerate slăbiciuni, filmul, aflat acum în cinematografele de pretutindeni și lăsând puține locuri goale în săli, cu siguranță își merită publicul și își îndeplinește scopul de a produce noi păreri conflictuale, ca orice fenomen, lăsându-se fie idolatrizat, fie urât.
