Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Deşi PSD l-ar fi putut demite pe Klaus Iohannis de mai multe ori pentru încălcarea grosolană a Constituţiei României şi pentru alte destule nefăcute, până la urmă Klaus Iohannis, împreună cu partidul şi orbanul său, e cel care a demis prin moţiune de cenzură guvernul PSD Viorica Dăncilă chiar în buza campaniei electorale, cu doar o lună înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale. Klaus Iohannis a manevrat pentru demiterea principalului său contracandidat, Viorica Dăncilă, candidata PSD.
Klaus Iohannis candidează voios şi mândru, fără guvern legitim (pe care l-a făcut praf el însuşi, „pas cu pas”), cu toate resursele statului paralel la îndemână, cu SRI, cu SPP şi, mai ales, cu STS (cu softul său imbatabil — vezi rezultatele la europarlamentare!). Cât de brav e preşedintele nostru ultraminoritar! La fel de minoritar e şi PNL, cu ai săi doar 95 de parlamentari (din 465). Adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor cu care vrea să încropească un guvern minoritar, cu susţinerea a nu mai puţin de cinci partide, plus independenţi şi minoritari.
De ce a încredinţat Klaus Iohannis formarea unui nou guvern unui liberal de-al său fără să se asigure că acesta ar putea reuni o majoritate în Parlament? Pentru că îl doare în cot de Parlament, la fel cum l-a durut în cot, de-a lungul timpului, de Constituţie şi de Curtea Constituţională. Totuşi, până la urmă, acest preşedinte terminal sau viitorul preşedinte ales în noiembrie, care se poate chema şi Mircea Diaconu sau Dan Barna, va fi obligat să se supună realităţii şi să încredinţeze PSD formarea unui nou guvern. Doar PSD — altcineva decât Viorica Dăncilă, se înţelege — poate reuşi să strângă o majoritate. Cu oricare dintre partidele mici, cu UDMR, cu Pro România, cu ALDE sau chiar cu PMP. Cu unul singur dintre aceste partide, PSD poate strânge 233 de voturi. Iar dacă se forţează anticipatele în ultimul an al unui mandat parlamentar, nu e deloc exclus ca PSD să câştige din nou şi USR să trebuiască să mai „reziste” (#rezist + Mihai Şora) încă patru ani.
Dacă PSD va vota un guvern liberal, Ludovic Orban sau altul, candidata sa la prezidenţiale şi întreg partidul se sinucid politic. Lucrul e valabil şi pentru Victor Ponta, şi pentru al său, tot socialist, partid Pro România. De altfel, PSD, împreună cu Pro România şi, eventual, cu ALDE, fără Viorica Dăncilă, fără Victor Ponta şi fără Călin Popescu Tăriceanu şi susţinătorii lor cunoscuţi şi apropiaţi, poate face o majoritate confortabilă până în decembrie 2020.
În mai puţin de 10 zile, guvernul Ludovic Orban va fi trântit, foarte probabil, în Parlament. Sau, mai rău, liberalii nu vor reuşi nici măcar să întrunească un cvorum. Pentru că, dacă se ţin de cuvânt, cei peste 200 de parlamentari PSD vor fi absenţi. Şi starea de spirit a alegătorilor la prezidenţiale se poate schimba brutal în defavoarea deja fostului preşedinte Klaus Iohannis. Şi dacă Klaus Iohannis nu mai intră în turul doi ? Dacă vom avea un tur doi Mircea Diaconu-Dan Barna? Sau, şi mai tare, Mircea Diaconu-Viorica Dăncilă?
De mai bine de 100 de ani, în democraţiile europene sau nord-americane câştigă prezidenţialele candidaţii majoritari, care şi reprezintă, de regulă, religia cea mai răspândită, care au o familie frumoasă, cu copii, şi ai căror părinţi locuiesc, bineînţeles, în ţara candidatului. Dar România e specială (sau colonie?). Părinţii lui Klaus Iohannis locuiesc, se pare, de multă vreme în Germania, familia Iohannis a preferat să investească în case („Noi nu avem copii, deci alţii au investit în copii, în educaţia copiilor, noi am investit în imobile”), dar a negociat sau a ajutat la negocieri în adopţii. În plus, Iohannis e sas (o minoritate foarte împuţinată în România) şi luteran într-o ţară ultramajoritar ortodoxă (81% în 2011). Dar asemenea „chestiuni”, care sunt discutate de toată populaţia, nici nu trebuiesc amintite — incorectitudine politică!
Nimeni nu ştie cum se va ieşi din criza guvernamentală în care ne-au băgat Klaus Iohannis şi PNL. În orice caz, nimeni nu a înţeles ce drac sau ce draci l-au împins pe Klaus Iohannis să mai facă o nefăcută şi să dărâme guvernul Viorica Dăncilă cu doar o lună înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale. Nu e exclusă ipoteza că a vrut şi el guvernul său liberal pentru o lună sau măcar o săptămână, după cinci ani de frustrări pesediste sau tehnocrate (un an de Dacian Cioloş!). Avea şi el nevoie să le probeze liberalilor săi din teritoriu că merită să-l mai susţină pentru un al doilea mandat. Iar patronii săi din umbră şi consilierii proptiţi în jurul său l-au scăpat, probabil, din mână.
De-acum, orice variantă este posibilă. Mai puţin cea cu alegeri anticipate sau înainte de termen. Poate un guvern de mare coaliţie, pe modelul german, liberali-pesedişti, ar fi cel mai uşor de realizat. Un nou USL, cu alte cuvinte. Pentru că, în orice caz, partidele mici (USR, UDMR, Pro România, ALDE, PMP, plus independenţi şi alte minorităţi decât UDMR) nu vor reuşi să se înţeleagă ca să-l voteze toate pe Ludovic Orban şi PNL-ul preşedintelui Iohannis. Şi totuşi, un guvern stabil va trebui să organizeze alegerile locale din iunie şi alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie 2020. Cele prezidenţiale din 2019 vor fi, probabil, organizate doar de servicii, mai ales de STS. Şi se mai anunţă şi o mare criză economică.
De câteva luni, toată media se ocupă de afacerea Caracal şi de Gheorghe Dincă, un candidat neobişnuit la prezidenţiale. A fost cea mai bună metodă pentru a împiedica dezbaterea pe tema obligatorie a „realizărilor” din ultimul mandat prezidenţial de cinci ani, mandat complet ratat. În ultima lună de campanie electorală nu se va discuta decât despre cum nu se poate încropi un guvern liberal minoritar — alt ecran negru. Despre viitor, despre angajamente ale candidaţilor, programe, promisiuni nici nu mai poate fi vorba. Este singurul mod în care Klaus Iohannis poate fi „ales” cu 80%, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu. Şi totuşi, ce-ar fi să asistăm la o spectaculoasă răsturnare de situaţie, şi Klaus Iohannis nici măcar să nu intre în turul doi? La o judecată sumară, mandatul său poate fi considerat cel mai slab din ultimii 30 de ani, binişor în urma mandatului lui Emil Constantinescu.
