Cinecronica | Ad Astra: Monologul interior al unui astronaut

727

Speranța la o cinematografică copleșitoare, la o redare veridică și acaparatoare a măreției universului va fi din plin satisfăcută, dar regizorul James Gray cochetează în îndrăzneața producție Ad Astra cu ceva mai mult decât simetrie și estetică vizuală, ori suspans și entuziasm față de necunoscut — cu frica repetitivă față de apariția virusului ucigător, față de extraterestrul superior și nemilos.

Sub pretextul căutării vieții în universul cunoscut până acum, regizorul creează un Bildungsroman al unui om aparent de neatins, cu un fizic parcă anume produs pentru călătoriile epuizatoare, dovedind tărie psihică, prin pasivitatea și axarea sa pe esențial. Oferind însă o perspectivă din interior, conectând publicul cu intelectul astronautului, ies la iveală traumele familiare, complexitățile și reținerile sufocante ale unui caracter „autodistructiv”.

Într-un rol care poate fi deja considerat iconic, Brad Pitt dovedește capacitatea sa de a interpreta orice tip de personaj, indiferent de genul filmului, obervându-se însă favorizarea psihologizării acestora (posibil și ca urmare a propriei contribuții ca producător). Aparent invincibilul Roy McBride, fiul eroului spațial H. Clifford McBride (excepționalul Tommy Lee Jones), proaspăt întors pe o Terra din viitorul (prea crud de) apropiat, ca urmare a accidentări produse de recurente manifestări ale câmpului magnetic, sub forma furtunilor, este recrutat pentru o misiune obscură. Până acum, totul deja întâlnit, Roy dovedind un caracter singuratic, închis, cu o soție (Liv Tyler, încă așteptând astronauții) care nu îl poate înțelege și cu spațiul ca singura cale de evadare. Un impact psihologic urmează a-l avea misiunea, prima fisură fiind produsă de posibilitatea ca tatăl, considerat pierdut în spațiul inifit, după ajungerea la Neptun, să fie încă în viață. Mai mult, el este considerat răspunzător pentru haosul creat în univers, Roy având responsabilitatea de a reface călătoria tatălui și a descoperi adevărul.

O misiune care se va dovedi cu intenții ascunse, ostile, o expediție dezorganizată, plină de riscuri, evenimente exterioare, în care fiul este obligat să preia controlul și să se bazeze doar pe propria persoană, detalii efemere, care în final pun accentul doar pe conflictul interior al personajului. De remarcat sunt și semnele de exclamație puse pe baza situației precare a contemporanului, prin proiectarea unui viitor deloc exagerat, abuziv din toate punctele de vedere, fie vorbind de tratarea animalelor, fie de războaiele pretutindeni prezente, consumerismul lipsit de limite, foamea de teritoriu și „devorarea planetelor“.

Semne de întrebare reies din fiecare situație, acestea fiind subtil integrate în peisaje răpitoare. Un final de perspectivism multiplu. Poate fi văzut ori ca tragic, din punct de vedere familiar, ori ca plin de speranță, eliberator, ca o lecție de viață și ca un nou început.

Persoane cu o tărie de nescuturat, dedicate în totalitate destinelor lor, sacrificii necesare urmăririi unui astfel de scop și obsesii care produc axarea pe țeluri inutile și pierderea din vedere a adevăratelor realizări, Ad Astra tratează profund, poate puțin cam prea sentimentalist, calea aparent deja bătută de precursori, greutatea abaterii de la aceasta și influențele pe care indivizii le produc, de cele mai multe ori inconștient, nevoit egoist, asupra fiecărei particule din jur. Cu o distribuție definitoare de succes, interpretări imaculate și un audio-vizual de comparat doar cu măiestria lui Kubrick și a sa Odisee, Ad Astra poate fi vizionat în cinematografele Cinema City din toată țara, începând cu luna septembrie.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.