Auzim adesea întrebarea privitoare la frontierele Europei fără să remarcăm nota de neîncredere, de suspiciune, spre a nu spune reticență, față de orice modificare a prezentei hărți a Uniunii. Este această construcție ceea ce toată lumea are în minte când spune „Europa”? E mai mult, mai puțin? Avem o „definiție de manual” sau doar un lung șir de perspective subiective, constituite pe măsura intereselor politice sau culturale ale vorbitorului?
Era cumva încheiată unificarea Europei în 1995, atunci când s-a încumetat să includă spațiul considerat „buffer”/„tampon” între Vest și Est: Austria, Suedia și Finlanda? A mers cumva dincolo de geografie în 2004, deschizând ușa spre Europa Centrală? Un an mai târziu, Franța și Olanda votau nu doar împotriva Tratatului privind Constituția Uniunii, cât mai ales împotriva extinderii. După mai mult de un deceniu, aceleași țări se opun din nou începerii negocierilor cu Macedonia de Nord și cu Albania, sub pretextul reformelor interne ale Uniunii, reforme ce ar trebui realizate separat și cu prioritate.Întrebarea care vine dinspre Balcani este legitimă: vom adera vreodată? Cu corelativa consecință: nu ar fi mai bine să renunțăm?
În acest context, unii acuză Europa de „oboseală” în materia extinderii, cu corigențe la geografie, istorie, istorie culturală; Europa se ascunde strategic în spatele cerințelor — altfel, legitime — de reformă a statelor, instituțiilor, sistemelor de drept și a regulilor pieței economice. Poziții aparent ireconciliabile, dacă nu ar fi la mijloc, ascuns dar exploziv, dosarul identității. „O idee larg răspândită este aceea că Balcanii au început să-și piardă identitatea în momentul în care au început să se europenizeze… Procesul a inclus răspândirea raționalismului și secularizarea, intensificarea activităților comerciale și industrializarea, formarea burgheziei și a altor grupuri sociale… și, mai presus de toate, triumful statului-națiune birocratic”. (Maria Todorova)
În traducere regională, dacă aderi la cerințele dosarului de integrare, îți pierzi/vinzi chipul. Dacă te opui, ești vândut/cumpărat de puteri non-UE, de regulă din afara continentului, cu interese clare în controlul regiunii și subminarea Uniunii. Dar, cu excepția relativă a Serbiei, vorbim despre state mici, atât demografic, cât și economic sau militar. Cât poate un astfel de stat oferi sau modifica vreo balanță de putere? a
Parte a Procesului Berlin de monitorizare a pregătirii țărilor din Balcanii de Vest în vederea deschiderii negocierilor de aderare, summit-ul din iulie anul acesta, organizat la Poznan, a demonstrat „lipsa unei viziuni clare asupra modului în care aceste țări pot fi ajutate” — subliniau miniștrii din țările vizate, prezenți la întâlnire. Cum avertismentul că Europa își poate pierde credibilitatea și puterea de a influența reformele nu părea să intereseze liderii occidentali, sentimentul final a fost mai curând de ignoranță sau abandon decât de dialog constructiv. Totuși, apele s-au învolburat recent, odată cu nominalizarea lui László Trócsányi pentru poziția de Comisar pentru Politica de Vecinătate și Extindere a Uniunii.
Dintr-o dată, au răbufnit profunde preocupări pentru corectitudinea și rezultatele procedurilor de negociere, precum și pentru interesele ascunse ale Ungariei. Fost ministru al justiției la Budapesta, Trócsányi, este declarat vinovat pentru derapajele justiției din țara vecină ca și pentru obediența față de politica lui Viktor Orbán. Experiența acumulată în Comisia de la Veneția sau în diplomație pălește, așa cum surde sunt și apelurile Grupului de la Vișegrad pentru susținerea țărilor din Balcanii de Vest.
Trebuie adăugat, aici, interesul Franței pentru aducerea mai aproape de Uniune a țărilor din nordul Africii, apoi problema nerezolvată a migranților, a relației cu Turcia, a luptătorilor care se întorc în Balcani din Orientul Mijlociu, crima organizată și contextul geopolitic deloc favorabil unor state încă slabe/slăbite de istoria lor recentă. Cum subliniază toți analiștii politicii din regiune, prea numeroase decizii încă au rațiuni etnice sau religioase, menținând clivajele create de, sau moștenite din, anii de război.
Identitate și implant
Statele Europei occidentale au fost create în timp, rod al uniformizării sociale produse în procesul de modernizare. Pe acest fundal, identitatea națională a putut dobândi o definiție clară, limba națională, cultura juridică sau cea instituțională au avut timp să traverseze din sfera tradițiilor comunitare spre spațiul public asumat național.
Pe același mecanism, politicienii lor așteaptă ca Balcanii de Vest să asume un set întreg de reguli promovate ca asigurându-le statutul de democrații funcționale și, implicit, integrarea europeană. Într-adevăr, în epoca noastră, a comunicării digitale și mobilității globale, geografia a cedat teren, planeta pare mai mică sau, oricum, accesibilă mai rapid. Ceea ce ne/le scapă este istoria. Redusă la lupta între principii occidentali, aceasta pare, în ochii „europenilor” că ar fi trebuit să parcurgă același algoritm cu alte nume și, probabil, ani și în „Est”.
În momentul în care pierd acest pariu cu manualul de istorie, își amintesc de regulile democrației și de intraductibilul rule-of-law — domnie a legii? Ceea ce nu reușesc să accepte este faptul că se încearcă importul unor instituții occidentale într-un context societal în care nu au funcționat niciodată. Nu înseamnă că trebuie respins proiectul, ci doar că experiența transformatoare acumulată timp de secole în Vest nu poate fi contrasă la — cel mult — un deceniu, în Est. E nevoie de timp, de rezultate care să justifice și să motiveze.
Un exemplu recent îl reprezintă „săptămâna LGBT”. În Serbia, marșul Belgrad Pride Parade a decurs fără incidente majore, cerând legalizarea parteneriatelor între persoane de același sex, a identității de gender, îmbunătățirea serviciilor de sănătate pentru transgenderi. Nu e locul să discutăm pozițiile pro și contra ale bisericilor, tradițiilor sau politicienilor! Dar, față de prima tentativă de manifestare LGBT din 2001, când participanții au fost atacați de reprezentanți ai mișcărilor de extremă dreapta, acum, cele aproximativ 2.000 de persoane au putut demonstra pașnic.
Se va adăuga faptul că Serbia are, începând din 2017, în Ana Brnabic, un prim-ministru declarat gay. Anul 2019 a adus și o primă paradă Pride în Sarajevo! Cu mult mai multe forțe de ordine, temeri, contra-manifestații. Fără incidente majore, dar inducând un mesaj social de toleranță și deschidere, mai cu seamă dacă amintim incidentele din jurul Festivalurilor de profil din 2008 și 2014. E de subliniat că schimbarea de mentalitate e posibilă cu condiția să i se acorde timp și argumente. Nu este o chestiune de gust și nici măcar una medicală!
Pe pancartele și bannerele contramanifestațiilor din ambele țări se puteau citi mesaje gen: Bun venit refugiaților! sau Ustase sau Mergeți în Kosovo! Este, deci, o chestiune de identificare, de noi și ceilalți, de buni și răi. Noi, tradiția, „naturalețea familiei tradiționale în termenii științei sau religiei”, respectiv ceilalți, aceeași ceilalți cu care ne-am măcelărit acum două decenii, ceilalți răi, anti-naturali, artificiali, vânduți, cumpărați, dezumanizați ca toți europenii occidentali. Și aici se închide cercul!
Atâta timp cât Europa „exportă” reguli, condiționări — prea radical diferite de tot ce reprezintă tradiție locală —, fără a fi însoțite de instrumentele schimbării sau de un dialog încurajant, practic încurajează respingerea, definirea ca toxic, evitabil, alienant. Și creează o audiență sporită pentru toate sirenele care se unduiesc în ritmuri și tonalități familiare.
Influențe externe nefaste
În loc de a remedia propriile lacune din agenda politică și a oferi un proiect coerent țărilor din regiune, politicienii occidentali acuză influențele externe nefaste care se manifestă în Balcanii de Vest și blochează democratizarea țărilor din regiune. Au fost identificate, nu fără argumente, mai multe surse: Rusia, Turcia, China și Emiratele Arabe Unite. În fiecare caz pot fi oferite exemple de intervenții, dar, în egală măsură, dovezi ale insuficientei implicări europene sau ale efectelor oricum limitate ale prezenței celorlalți.
Până la urmă, a spune că prezența Turciei este un motiv de evitare sau amânare a reformelor structurale este cam mult, mai ales pentru o Uniune Europeană care pretinde că promovează diversitatea și libera concurență. Cu ce participă la piața liberă a ofertelor politice, de infrastructură, de idei culturale sau juridice, Uniunea spre a contracara activ celelalte influențe sau a-și demonstra superioritatea tocmai într-o competiție directă? Cercetători de la Balkans in Europe Policy Advisory Group au inventariat contribuțiile pozitive și negative ale actorilor externi sus-menționați.
Rusia e creditată cu achiziționarea rafinăriilor din Serbia și Republica Srpska, cu emiterea de programe TV de către Sputnik în limbile locale, cu susținerea de către partidul Rusia Unită a forțelor naționaliste și conservatoare din Serbia, R. Srpska, Macedonia de Nord și Muntenegru. Cu siguranță, arată analiștii, Rusia nu va interveni militar și nu va putea include Balcanii de Vest în Uniunea Euroasiatică sau în Tratatul de Securitate Colectivă. Turcia a investit, în special cultural, în renovarea monumentelor din perioada otomană și, probabil, speră să aibă în țările Balcanilor de Vest susținători pentru eventuala sa aderare europeană.
Faptul că Fundația Güllen a deschis școli și biblioteci în regiune nu este, pentru Ankara, o încurajare în vederea investițiilor consistente. China își urmează interesele economice, dar refuză să recunoască Kosovo, fapt ce poate genera conflicte. Investițiile sale în infrastructură și în credite pe termen lung susțin mobilitatea și interconectarea statelor balcanice, fapt ce nu poate fi criticat decât din perspectiva frustrării celor ce se văd lăsați deoparte. Emiratele Arabe au investit în turism și infrastructura de transport, în agricultură și servicii. Sigur că ocolirea procedurilor tipice de achiziții și monitorizare, adaptarea legislației la doleanțele acestor actori non-UE amână reforma democratică, dar oferă locuri de muncă și dinamică economică. Sigur că propaganda religioasă poate fi nefastă în regiune, dar imediata vecinătate europeană ar trebui să aibă prima carte în echilibrul puterilor și în crearea unei alternative viabile!
Investiția geostrategică
Anul trecut, instituțiile Uniunii Europene au intitulat astfel susținerea Balcanilor de Vest în eforturile de tranziție spre democrație și consolidare a statului de drept. S-a statuat atunci anul 2025 drept țintă pentru aderarea Serbiei și Muntenegrului. Între timp, Macedonia (de Nord) a depășit blocajul numelui și, cu siguranță, se adaugă listei de premianți. Se așteaptă ca în luna octombrie 2019 să se deschidă negocierile de aderare. Albania speră același lucru. Nu e clar dacă se mai păstrează o ordine meritocratică sau extinderea — atunci când va deveni o temă din agenda europeană — nu se va realiza pe grup, pentru a ușura munca diplomatică.
E, însă, dificil să menții atenția și stăruința în a reforma atâta timp cât poți fi aliniat cu cei ce nu realizează schimbări vizibile. Ar fi, pe de altă parte, riscant ca, de pildă, Serbia să fi admisă înaintea Kosovo, existând temeri că ar exercita dreptul de veto față de includerea fostei sale regiuni. Recent, președintele Cehiei, Milos Zeman, aflat în vizită la Belgrad, a promis că va cere instituțiilor cehe abilitate să renunțe la recunoașterea Kosovo. Pe de altă parte, la Pristina se fac antrenamente pentru crearea unei armate naționale chiar sub ochii comandanților NATO și se instituie taxe de 100% pe produsele provenite din Serbia. Diplomația americană studiază deja posibilitatea unui schimb teritorial între Serbia și Kosovo spre a soluționa divergențele, cumva după colț, fără garanția că soluția va satisface vreuna dintre părți. Jocul nu s-a oprit de dragul diplomației!
Dincolo de temeri și acuze, Europa nu-și poate permite să „uite” Balcanii atunci când desenează harta, pentru că orice problemă se rezolvă mai simplu prin dialogul de acasă decât prin dansul „duhurilor balcanice” la porțile fortăreței. S-au făcut investiții în locuri de muncă, în legislație și infrastructură instituțională. Descurajarea nu e o soluție decât pentru cei ce uită cum s-a ajuns aici. Și nu ar fi bine să învețe numărând victimele… E nevoie de timp, de răbdare și de un orizont previzibil în care ambele părți să creadă că se poate face diferența.
Laura Gheorghiu