Regiunea noastră a Banatului deține multe recorduri din cele mai variate domenii posibile.
Despre o parte am vorbit deja în paginile noastre dar foarte multe din ele sunt încă ascunse în praful depus de trecerea istoriei. Dar o bună parte din tainele locurilor sunt de fapt acoperite de neștiința și nepăsarea oamenilor. Este un dat al oamenilor ca ființe să uite repede și să se creadă primii ce au dat cu nasul de o chestiune, chiar dacă aceasta a fost de mult timp, văzută, analizată și clasată de cei din vechime.
Unele din cele mai vechi așezări umane din cele consemnate clar în documente istorice se află în nordul județului Timiș de acum, pe cursul inferior al râului Mureș. Și acestea nu au fost doar simple locuri de adcăpostire a populațiilor ci adevărate focare de știință de carte și de cultură europeană pentru aceste locuri. Este suficient să pomenim de Cenad ori de Igriș pentru a arăta adevărate centre de civilizație ce au ființat de la cumpăna de milenii. Poate chiar înainte de schisma ce avea să despartă lumea continentală în apuseni și răsăriteni.
Acum în zilele noastre Igrișul pare doar un biet sat pierdut în pustă unde praful este dus de vânt în toate părțile vara și pierdut în noroaie de cum încep ploile de toamnă. Poate la fel a fost și cu o mie de ani în urmă. Dar atunci toată Europa auzise de mănăstire de aici ce nu era deloc una anonimă.
Satul de acum este amplastă la limita de nord-vest a județului Timiș, pe malul stâng al Mureșului. Dacă de învecinatul Nădlac de peste apă a auzit toată lumea de Igriș mult mai puțini. Din timpuri uitate schimbul de mărfuri s-a făcut apelându-se la podul plutitor ce și acum își mai face meseria. Sau după vorba localnicilor „merg la Murăș să trec cu cumpa (bacul)!”. Nu de puține ori după vânzarea mărfii, fie de zgârcenie fie că pierdea banii pe la vre-un birt la oraș, mulți treceau înapoi direct prin apa destul de mică în vremea secetoasă. Dar și când venea apa mare mulți au pierit în valuri.
La sud se află localitatea centru de comună Sânpetru Mare la aproximativ 8 km. Iar nu departe mai la vest se află orașul Sân-Miclăușul Mare (Sânnicolau Mare).
Igrișul de azi a fost cunoscut cu același nume în toate limbile și nu s-a aflat în postura de a căpăta diverse nume străine de loc. În germană Egresch, maghiară Egres sau chiar în franceză ca Hégerieux. Întotdeauna a însemnat și a sunat la fel.
Dar ce să caute aici francezii ce au dat și nume locului?
Misterul se dezleagă, doar în mică măsură, dacă spunem că manăstirea Egreș a fost fondată în anul 1179 de călugări cistercieni (benedictini) originari din Franța sub oblăduirea reginei Ungariei, Ana de Chatillon, de asemenea de origine franceză. Regina, ca soție a regelui Bela al III-lea, avea și fondurile necesare dar și influența de a ctitori una din cele mai impunătoare mănăstiri din spațiul central european de care nu eram încă rupți total.
Ordinul cistercian (în latină Ordo Cisterciensis) este un ordin călugăresc catolic de o mare importanță în epocă. Nucleul ordinului l-au constituit călugării mănăstirii benedictine din Cîteaux (în latină Cistercium) din Franța, care sub conducerea abatelui Robert de Molesme s-au decis în anul 1098 să respecte cu cea mai mare strictețe regula Sfântului Benedict, așa cum a fost scrisă de acesta în anul 540. Larga răspândire a cistercienilor a început sub conducerea sfântului Bernard de Clairvaux (Saint Bernard).
Călugării ordinului Cistercienilor sunt cunoscuți pentru clădirile impozante construite după un stil arhitectonic simplu și sobru inspirat din formele romanicului târziu. Edificiile lor se deosebesc de cele ale benedictinii de la Cluny, ce au adoptat un stil arhitectonic mult mai elaborat.
Fiind întemeiată inițial ca abație-filială a Mănăstirii Pontigny, a fost locuită la începuturi de călugări veniți din Franța. Aici s-a aflat nucleul primei biblioteci propriu-zise de pe teritoriul României. În anul 1202 călugării de la Igriș au înființat propria lor abație-filială în Ardeal pe lângă Sibiu anume mănăstirea Cârța.
Pe timpul Regelui Andrei al II-lea a fost reconstruită mănăstirea și a înconjurată cu ziduri de cetate. Când în 1232 a doua soție a regelui, regina Yolanda de Courtenay, fiică a împăratului latin al Constantinopolului, Pierre d’Auxerre,(Petru al II-lea de Courtenay) a decedat, aici la Igriș a fost hotărât locul de înmormântare în cripta bisericii. Foarte probabil și regele la fel.
Dar despre soarta celor două capete încoronate vom mai vorbi pe larg în alt episod. Cercetători români și maghiari desfășoară un amplu program de studii ale ruinelor și au multe de dezvăluit.
Dacă soarta abației de la Igriș a fost destul de tristă nu la fel stau lucrurile în Ardeal. Înființarea abației de la Cârța a fost datată în anul 1202. Ulterior, regele Andrei al II-lea al Ungariei a prevăzut anumite privilegii pentru acest așezământ. Regele Matia Corvin a desființat mănăstirea la data de 27 februarie 1474, iar bunurile ei le-a transferat Bisericii Prepoziturii din Sibiu.
Ansambul mănăstirii se află în stare de ruină dar măcar sunt încă în picioare dând măsura a ce a fost cu sute de ani în urmă. Acum doar o capelă mai este folosită de comunitatea sașilor evanghelici. Mănăstirea cisterciană Cârța a deținut un rol major atât în istoria politică, economică și culturală a Transilvaniei medievale, cât și în introducerea și diseminarea artei gotice în spațiul intracarpatic. Gradul de filiație dintre Igriș și Cârța este atestat documentar în mai multe prilejuri în anii 1206, 1368 și 1430. Pre valea Mureșului nu mai există nimic în picioare. Dar cercetările arheologice din ultimii ani au început să scoată la lumină surprize după surprize
La Egres a fost o înfloritoare viață culturală dar și economică. Era unul din cele mai însemnate locuri de unde se putea controla navigația la vale pe Mureș cu bărci sau plute încărcate cu cele mai felurite mărfuri. Toate acestea puteau trece la vale doar după plata taxelor obligarii. Mai cu seamă sarea era produsul cel mai atent vămuit de funcționarii regali dar și de călugări.
În biblioteca abației se găseau lucrări ale unor autori clasici din antichitatea greacă și latină: precum Cicero, Seneca, Suetonius și Quintilian, dar și cărți ale unor autori medievali ca Grigore de Nazianz, Anselm de Canterbury, Yves de Chartres. Este unanim recunoscut de specialiști că aici ar fi fost prima bibliotecă de pe teritoriul de acum al țării.
Totul ar fi mers deosebit de bine dacă pe aici nu ar fi trecut și ultimul din marile valuri de popoare migratoare pornite din centrul Asiei. Marea invazie mongolă de la 1241 a distrus totul. Mănăstirea și localitatea din jur au fost jefuite și incendiate. Foarte puțini reușesc să scape și să pornească în pribegie.
Călugărul italian Rogerius canonic de Oradea a lăsat o amplă descriere a distrugerilor lăsate de mongoli (tătari):
„XXXII: Despre distrugerea așezării Nova și a mănăstirii Igrișului. [Tătarii] Au început să se îndrepte înspre Arad și Cenad și au lăsat în urmă Nova Villa, al cărui nume fusese Pereg, în care erau adunați oameni din șaptezeci de sate. Au lăsat în urmă și mănăstirea Igriș a ordinului cistercienilor, în care se strânseseră ca într-o fortăreață întărită soldați și multe doamne. Tătarii nu au vrut să atace locurile acelea până când țara din jur nu fusese complet prădată. (…) În spatele tuturor stăteau tătarii și rîdeau de căderea și de prăpădul dușmanilor lor și omorau cu sabia pe cei care se întorceau din bătălie. În acest fel, luptând timp de o săptămână zi și noapte, după ce au astupat șanțurile, au cucerit așezarea.” —Magistrul Rogerius, Carmen miserabile.
Deci se poate deduce cu ușurință că populația laică din împrejurimi a căutat adăpost în interiorul fortificat al mănăstirii-abație. Dar cum nu aveau și o putere militară care să dubleze avantajul zidurilor nu au reușit să reziste.
După liniștirea situației peste puțini ani, regatul avea să ofere bani pentru reclădirea mănăstirii. Lucrările aveau să fie începute la anul 1247. Relativa liniște avea să dureze destul de puțin. Peste puține decenii la marea răscoală a cumanilor din regiunea de sud a Ungariei (1279 – 1283) mănăstirea de la Igriș avea din nou să fie distrusă de nemulțumiți.
În septembrie 1288 regele Ladislau al IV-lea zis și Cumanul s-a aflat la Abația Igriș, apoi la Timișoara. Dar oricum supușii lui de origine turcică au reușit deja să distrugă destul de mult înainte de a dispărea din istorie și de a fi asimilați cei rămași pe aceste locuri. Nefericitul rege avea să piară în 1290 ucis într-un complot și a fost înmormântat în apropiere la Cenad. Faptele consemnat în limba latină: „occiditur in pugna a Cumanis anno 1290 et Chanadini terrae infoditur”), în biserica Sf. Gheorghe. După instaurarea puterii otomane corpul regelui a fost strămutat la Oradea.
Iată cum Cenadul și Igrișul ce acum abia pot fi recunoscute ca localități cu ceva încărcătură istorică cu opt veacuri în urmă erau legate de tot ce se întâmpla important și războaiele și diplomația europeană. Erau la confluența dintre Bizanț și Occident.
Vom arăta mai la vale cum o regină de origine bizantină avea de asemenea să fie înmormântată aici.
În anul 1357 aveau să mai nevoiască aici doar șase monahi. Abatele Martin de la Igriș, într-o misivă adresată papei în 8 noiembrie 1499, arăta declinul și lipsurile materiale ale mănăstirii. În loc de ajutor bănesc imediat sau măcar unele promisiuni au fost luate cele mai neașteptate măsuri. Și anume Abația a fost închisă în 1500.
După marea bătălie de Mohacs ce avea să pecetluiască soarta regatului ungar, ce avea să fie împărțit în trei entități mai mici aveau să influențeze și Igrișul. Și această parte de pe malurile Mureșului aveau să fie ocupate de Imperiul Otoman. Abația ca loc întărit a fost distrusă de otomani. Administrația otomană a dispus dărâmarea preventivă a mănăstirii, pentru a nu mai putea fi utilizată ca loc întărit, în caz de război. Dar după ultimele cercetări se pare că o parte din clădiri au mai fost păstrate pentru scopuri auxiliare ca depozite de provizii, muniție ori ca adăpost pentru animale. Dar înspre finalul secolului al XVII-lea odată cu distrugerea satului aveau să dispară treptat și ultimele urme ale mănăstirii.
Unde ar putea fi mormintele regale vor aduce lămuri cercetările în curs. Dar după opinia unui istoric aici ar fi muncă de cercetare pentru cel puțin jumătate de secol de acum înainte cu condiția să fie și fonduri suficiente. Rezultatele de până acum sunt spectaculoase dar sunt doar o fărâmă a ce se află la vedere din fabulosul tezaur științific ascuns sub pământ.
