Zilele trecute, am fost martorii destituirii dnei Ecaterina Andronescu din funcţia de ministru al Educaţiei Naţionale. Pretextul găsit de premierul Viorica Dăncilă mi s-a părut frivol: o declaraţie a demnitarului de la „Educaţie”, potrivit căreia, pe vremea domniei sale, fetele erau învăţate să nu ia o maşină „la ocazie”, respectiv să nu urce în maşina unui străin.
Nu vreau să comentez asupra seriozităţii motivului care a stat la baza îndepărtării din Guvern a „veşnicului ministru pesedist” al Educaţiei. Însă cred că înlăturarea dnei Andronescu din această foarte importantă funcţie ministerială nu poate decât să folosească sistemului nostru de învăţământ. Să-mi fie cu iertare, dar, în ultima vreme, nimic nu o mai legitima pe această de altfel distinsă doamnă să conducă sistemul instituţional de învăţământ, educaţie şi cercetare ştiinţifică din România.
Cu riscul de a nu fi corect din punct de vedere politic, îmi asum să spun că până şi vârsta doamnei fost ministru devenise un impediment la orice idee de reformă a sistemului naţional de învăţământ, oricât de anemică ar fi fost aceasta. În luna aprilie a acestui an, doamna Andronescu a ajuns la 71 de primăveri…
Dincolo însă de senectutea acestei doamne, altele sunt reproşurile pe care îndrăznesc să i le aduc. Puzderia de universităţi (de stat, dar mai ales particulare) care nici nu s-au închis, nici nu s-au reformat; specializări universitare de nefrecventat, menţinute însă pentru conservarea unor catedre, ocupate de tot felul de profesoraşi locali şi judeţeni, de care nu a auzit nimeni; şcoli doctorale în degringoladă şi o procedură de dobândire a statutului de doctorand, respectiv de parcurgere a studiilor universitare de doctorat, care numai calitate nu asigură viitoarelor teze şi, implicit, nici viitorilor doctori în tot felul de ştiinţe; intrările şi promovările în mediul universitar rămase încă foarte puţin transparente şi tot atât de corecte; şcoli medii, gimnaziale şi primare în care lipsa acută de personal calificat a devenit un lucru obişnuit, iar dotările materiale, inclusiv înzestrarea cu manuale de bună calitate, lipsesc aproape cu desăvârşire.
Despre capacitatea doamnei fost ministru Andronescu de a mai face ceva bun în ori cu sistemul naţional de învăţământ, am avut ocazia să mă conving în cadrul unui simpozion derulat la Sinaia, pe teme de educaţie, în primăvara acestui an. Prezentă fiind, doamna pe atunci ministru a prezentat un material despre intenţiile sale de reformare a sistemului naţional de învăţământ, prezentare care a fost însoţită de un şir aproape nesfârşit de slide-uri, din care — sunt convins — nici chiar domnia sa nu înţelegea chiar totul. În esenţă, reforma gândită de doamna ANDRONESCU se reducea la instituirea mai multor tipuri de bacalaureat, în funcţie de care te puteai înscrie la o facultate sau alta.
De pildă, dacă terminai un liceu cu profil matematică-fizică sau informatică, nu mai aveai posibilitatea de a te înscrie la Drept sau la Litere. Bravo, doamnă fost ministru! Păi, să vă spun eu cum stă treaba: unii dintre cei mai buni studenţi de-ai mei, de la Drept, sunt absolvenţi de matematică-fizică sau de informatică; şi asta pentru că au o capacitate uluitoare de sinteză şi de structurare a materialului de asimilat (de învăţat). Mai mult decât atât, dumneavoastră ar fi trebuit să ştiţi, doamnă fost ministru, că matematicieni şi fizicieni de calibru au devenit, la un moment dat, poeţi sau filosofi de mare forţă. Cam atât putea doamna Andronescu astă primăvară… astfel că, azi, în ultima lună de vară, cu tot respectul cuvenit, îi spun acestei distinse doamne doar atât: „La revedere!”
În siajul celor mai sus notate, mai vreau să adaug câte ceva. Stând de vorbă cu un profesor universitar bucureştean, acesta mi-a relatat un dialog pe care l-a avut cu un alt profesor universitar din Capitală, care, în cadrul unei discuţii despre calitatea învăţământului superior din România, îi spunea că, până la urmă, trebuie să asigurăm un loc sub soare fiecăruia. Mi s-a întors stomacul pe dos! Eu credeam că, dimpotrivă, mediul academic (universitar) este unul rezervat doar valorilor autentice, respectiv celor care ştiu carte, o iubesc şi sunt în stare să o înţeleagă; într-un astfel de mediu nu ar trebui să aibă acces nici sfertodocţii, nici imbecilii şi nici cei care nu au fost capabili să acceadă în alte profesii. Despre necesitatea unor reforme grabnice în sistemul naţional de învăţământ şi, mai ales, în cel de nivel superior am mai scris.
Fiind consecvent cu mine însumi, voi afirma şi de această dată că o reformă autentică în învăţământ trebuie să plece de sus în jos, şi nu invers. Trebuie optimizată calitatea proceselor de învăţare şi de cercetare academică avansată (inclusiv şi mai ales prin doctorat), pentru că numai astfel sistemul sub-universitar (cel liceal, cel gimnazial şi cel primar) poate spera să angajeze, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, personal de calitate. Degeaba reformăm şcoala primară ori pe cea gimnazială, însă menţinem în viaţă — de cele mai multe ori artificial, prin finanţări ministeriale, acordate în virtutea unor afinităţi politice sau de clan — licee, facultăţi şi, respectiv, universităţi inepte. S-ar putea să fiţi surprinşi, însă nu numai în România situaţia învăţământului superior este una dezastroasă.
În concediu fiind, undeva, în sudul Italiei, am avut ocazia să leg un dialog cu o foarte simpatică domnişoară, ce vindea o îngheţată de vis, într-o foarte cochetă cofetărie. Zilnic, împreună cu ai mei, treceam la ceas de seară, spre a ne delecta cu acest desert în realizarea căruia italienii excelează. Şi astfel am aflat că domnişoara cu îngheţata terminase o facultate de limbi moderne, la Universitatea din Lecce, specializarea italiană-franceză şi… vorbea franceza îngrozitor de prost. Cum eu nu vorbesc italiana, am încercat câteva fraze foarte scurte în limba lui Voltaire, însă domnişoara mi-a recunoscut că nu prea s-a prins de ea această limbă, deşi a studiat-o trei ani la ciclul de licenţă şi încă doi an la un masterat.
A, să nu uit, că tot am amintit mai sus de Italia. Domnişoara care ne vindea îngheţata studiase în sistemul instituit prin celebra (şi, adaug eu, catastrofala) Convenţie de la Bologna, aceea cu concursul căreia şi noi — românii — ne-am făcut praf propriul sistem de învăţământ superior, deşi nu ne-a obligat nimeni să o facem. O să-mi spună unii (a cărui minte e, desigur, rătăcită) că, în calitatea sa de membră a Uniunii Europene, România avea obligaţia de a adera la Convenţia de la Bologna. Ei bine, nu! Nu avea această obligaţie! Şi dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe francezi de această Convenţie. O să vă zâmbească superior şi o să vă spună în frumoasa lor limbă, fără să le pese dacă o înţelegeţi sau nu, că pe ei nu îi interesează sistemul Bologna şi că, oricum, universităţile franceze (acelea care chiar contează!) nu îşi vor schimba nici înfăţişarea şi nici modul de funcţionare pentru că aşa vrea Europa (sau cel puţin o parte din ea).