Spovedania unei actrițe în fața Luminii pentru toate femeile ce vor să se găsească
Interviu cu Eugenia Șerban
– Bine ați venit în Timișoara! Chiar dacă în curând ne părăsiți pentru o perioadă scurtă.
-Două săptămâni am stat în Timișoara. Am scos în premieră un spectacol pe care eu l-am jucat o singură dată la București după care nu l-am jucat patru ani. Acum am spus că e momentul să-l reiau. Și l-am scos aici la Timișoara la Casa Tineretului.
Spectacolul se numește „Spovedanie în fața Luminii”. Este un spectacol monolog scris de Constantin Rădoacă (timișoreanul dumneavoastă)… Este un text la care țin foarte mult. Pornind de la motto-ul „orice femeie va vedea femeia de pe scenă să se regăsească în ea și orice bărbat să găsească multitudine sentimentelor întâlnite la toate femeile din viața lui”. Cred că va ajunge la inimile oamenilor chiar dacă nu vor râde foarte mult. Nu mulți au curajul să vină la un astfel de spectacol. Nu mulți au curajul să se spovedească cu adevărat nici măcar în fața lor și să-și recunoască propriile greșeli. Cei ce vor avea curajul să vină se vor descoperi pe ei.
-Am observat fenomenul spectacolelor cu montare minusculă, puțini actori sau chiar unul ce duce o oră sau două un spectacol. E o modă sau o necesitate?
-Spectacolele monolog sunt puține. Mai ales un astfel de spectacol, cum este al meu de o oră și jumătate, este greu de dus de una singură. Dar referitor la spectacolele cu montare puțină ca decor și puțini actori, da, se pun, și mai ales de teatrele independente. Sunt spectacole independente ale anumitor trupe pentru că sunt ușor deplasabile. Dacă vrei un spectacol ușor de jucat în toată țara este de preferat un decor cât mai ușor de transportat. Mai cu seamă că aceste spectacole independente fac parte actori din mai multe teatre. Dacă suntem prea mulți ne și adunăm greu. Sincronizarea este mai dificilă. Dar dacă sunt doar doi-trei…patru-cinci, maximum șase actori pentru un astfel de spectacol tocmai pentru a le putea juca.
-Nu lovește în rețeta unui spectacol dacă pe scenă e doar un actor. Lumea vrea mulți, dacă se poate să fie comedie și cu acei doi-trei…patru să fie cele mai mari vedete posibile…
-Este foarte adevărat. Atunci când eu am spus că vreau să fac un monolog m-am simțit în deplinătatea perioadei mele artistice și la o vârstă și o experiență de viață acumulată, destul de mare încât să pot să țin un astfel de spectacol. Nu este comedie, chiar dacă pe alocuri se poate râde. Este o dramă și este o montare în special pentru un festival. Dar eu sper să vină lumera la sală chiar dacă nu este o comedie. Atâta timp cât am avut trei spectacole la rând aici și nu a plecat nimeni din sală din timpul jocului și au rămas muți la final de nu știau dacă să aplaude. Cineva a plâns pentru că s-a terminat. Ar fi vrut să mai continue. Însemnă mare lucru pentru mine.
-O bună bucată de vreme ați fost cunoscută ca om de televiziune. Spuneți-ne care este relația dintre scenă și televiziune? Nu impietează actul scenic asupra micului ecran și invers?
-Și acum sunt om de televiziune chiar dacă nu am în momentul de față un astfel de proiect. Nu se încurcă absolut deloc cred eu. Eu în primul rând sunt actor de teatru, asta am învățat în școala de la București (IATC). De fapt eu am început IATC am continuat la ATC și am terminat la UATC. Pentru că așa s-a întâmplat la începutul anilor 90, am trecut prin toate cele trei nume ale instituției. Deci sunt la bază actor de teatru.
Da! Am avut șansa să fac televiziune încă de pe 3 ianuarie 1990 când am înlocuit-o pe postul de crainică pe Sanda Țăranu. Și imediat am avut „Video-Magazin duminical” împreună cu Cristian Țopescu. Dimpotrivă. Faptul că am avut proiecte de televiziune mi-au păstrat nealterată naturalețea ce se cere din ce în ce mai mult la teatru. Dar mai ales la film și la filmul de televiziune. Am avut șansa de a face parte din mari proiecte de seriale de televiziune mulți ani.
-Unii actori (nu foarte mulți) sunt extremiști în această privință adică relația scenă-televiziune. Spun că televiziune tocește, uzează repede. Poate chiar plafonează în timp.
– Este adevărat că nu foarte mulți actori pot face și scenă și televiziune la nivelul cel mai de sus. Cei care spun că televiziune tocește sunt probabil cei ce nu au avut șansa să facă televiziune în adevăratul sens al cuvântului. Și nu au avut prilejul de a face parte din proiectele serialelor de televiziune unde nu are ce să uzeze. Din contra. Îți readuce naturalețea ce nu trebuia să o pierzi deloc.
Eu sunt un val nou. Cel de după revoluție cu toate că am deja 30 de ani de scenă. Am debutat la Teatrul din Turda în 1988 și am făcut film de cinematografie de la 14 ani. Deci am trecut prin absolut totul. Și trebuie să recunoștem că, deși generația mai veche a acceptat mai greu acest lucru, că această mare valență pe care a dat-o actorului și omului artist din România perioada de după Revoluție este mult mai mare. Nu este nevoie doar de actori de teatru și de scenă. Este nevoie de artiști și pentru televiziune și pentru serialele de televiziune. Ceea ce nu prea se predă în institutele de teatru.
Motiv pentru care teza mea de doctorat ocupă de „particularitățile creației actoricești de la scenă la universul media”. Deci sunt, după lupte seculare, singurul doctor în actoria de film și televiziune din țară.
-Ca doctor poate reușiți să însănătoșiți lucrurile ce nu merg.
-Nu știu dacă pot să însănătoșesc ceva. Dar vreau să aduc un val nou și un aer mai proaspăt pentru viitoarele generații de actori. Sper să vin mai des aici cu niște idei pentru o colaborare cu Facultatea de Teatru de aici din Timișoara.
-Dacă am vorbit despre televiziunea anilor 90 ce atunci părea a fi grozavă și spontană. Acum se poate observa o scădere a calității Televiziunii. Ce ar fi de făcut?
– E puțin cam complicat. Să vă spun de ce. Marea majoritate a televiziunilor sunt private și trăiesc din ce vând. Se vînd foarte ușor aceste … (cum să spun ca să nu jignesc?) emisiuni de scandal, unde publicitatea este maximă, pentru că ratingul este foarte mare. Dacă ne place sau nu ne place trebuie să recunoaștem că o mare parte a populației României ce se uită la astfel de emisiuni nu fac parte din intelectualii țării. Emisiunile de cultură se vând greu și nu sunt interesați proprietarii de televiziuni să vândă emisiuni de cultură. Nu aduc rating! Se uită prea puțină lume, publicitatea nu este la cotă minimă și nu scot banii investiți. Iar ei vor să scoată bani… trebuie să plătească taxe și lefuri.
Probabil că ar trebui încet, încet, reînvățată lumea și cu alt gen de emisiuni și programe. E puțin greu. Toți vor bani mulți și repede.
Este mare păcat că singura televiziune de stat, (ce se numește Televiziune Română!), indiferent că vorbim de TVR 1 sau TVR Cultural sau TVR 2, nu investește mai mult în cultură și au pierdut publicul în loc să-l păstreze. Este televiziune cu cel mai mare buget de la noi. Cei privați nu au asemenea bugete și trebuie să trăiască și să reziste pe piață. Atunci vor vinde întotdeauna aceste produse care sunt ușor accesibile masei mari.
…
– Patronii vin cu veșnica poveste „asta cere publicul”. Chiar dacă publicul nu cere acel „asta”. Se poate realiza un echilibru între ce cere publicul și ce se poate oferi?
– Ei spun ce spun fiindcă se uită la acel grafic de rating. Când o emisiune are 20 la sută și o alta, parțial culturală, are un rating de 5 la sută vor spune că publicul cere emisiunea cu 20 la sută… Trebuie să recunoaștem… sunt mulți analfabeți. Sunt lucruri accesibile lor: scandalul, bârfa, prostituția… din păcate!
-Poate nici nu este apanajul „analfabetului”. Sunt și oameni cu oarecare instrucție care se apleacă spre așa ceva.
– Eu trebuie să recunosc că din când în când mă mai uit ( este adevărat mai rar) tocmai pentru ca să văd unde s-a ajuns!
– Să ne întoarcem la scenă. Bucureștiul funcționează destul de bine cu cele câteva teatre, ce de regulă sunt pline. De ce în provincie sunt săli aproape goale?
– Să spunem așa. S-a făcut un sondaj și se pare că Bucureștiul are peste trei milioane de oameni. Atunci este foarte simplu să umpli toate sălile. Pentru că sunt dornici de teatru. Ce ne bucură pe noi foarte tare este că tinerii vin la teatru! O mare parte a publicului bucureștean sunt tineri. Mă refer la tineri ca fiind de la copii până la 30-40 de ani. Sunt sălile pline de tineri. Sunt familii întregi care-și aduc copiii la teatru. Se începe cu teatrele de copiii. Încet, încet se duc spre teatrele normale cum ar chiar Naționalul. O să vedeți la TNB că sunt sălile vândute poate chiar și cu săptămâni, luni înainte. O treime din public sunt copii până în 14 ani. Este extraordinar. Așa îți înveți publicul și pe mai departe. Rămâne o obișnuință din familie. Dar este foarte greu în țară.
Am un spectacol, împreună cu colegii de la Național, care este făcut în regim de privat, deci independent. Suntem pe dublu rol fiindcă este foarte greu să-l putem deplasa cât mai des. Avem două distribuții. Joc cu Tania Popa dar am jucat ani de zile cu Magda Catone pe celălalt rol, cu Armand Calotă, cu Gavril Pătru, cu Ovidiu Cuncea, cu Monica Davidescu. Și vă spun sincer că am avut săli pline. Este cel mai bine vândut spectacol al ultimelor patru ani. Avem peste 165 de reprezentații jucate în trei ani și jumătate. Este spectacol privat cu cinci actori pe scenă în regia lui Armand Calotă (timișoreanul). L-am jucat înclusiv în orașe ce au doar case de cultură unde nu fusese un spectacol de teatru de douăzeci de ani.
Deci nevoia și dorința există. Absolut! Am jucat „Amanta” de cinci sau șase ori la Teatrul Național din Timișoara și sălile au fost pline. Am jucat inclusiv în săli unde s-au mai pus scaune în plus pentru că nu au avut loc sau am ținut două reprezentații una după cealaltă pentru a apuca toată lumea să-l vadă. Probail contează foarte mult rețeta spectacolului, contează foarte mult actorii, distribuția, punerea în scenă. De la „Amanta” toată lumea pleacă bine dispusă. Mulți au păstrat replici din spectacol pe care le folosesc cu drag în zilele următoare.
Nu cred că sunt eu specializată în a da o rețetă perfectă. Poate că managerii teatrelor ar trebui să gândească mai bine repertoriul și distrbuția. Trupele independente pun spectacole ușor vandabile. „Amanta” este o adaptare după „Încurcă lume” a lui A. de Herz din 1927, care este perfect actualdin multe puncte de vedere. Replicile au același haz și același umor.
Ar trebui căutate texte mai bune pentru repertoriile teatrelor pentru a putea face spectacole grele în adevăratul sens al cuvântului, pe care noi nu ni-le putem permite ca trupe independente. Dar… asta depinde de managerul teatrului, de oriunde ar fi el.
…Sunteți un oraș cu teatru german, maghiar, românesc (Național), teatrul Merlin, Filarmonica, Opera. Deci este un oraș cultural până la urmă. Nu știu câte săli mai are Timișoara pentru astfel de trupe? Eu am avut această plăcere deosebită să văd sala de la Casa Tineretului, pe care nu o știam. Este o sală extraordinară ce are totuși 404 locuri foarte bine împărțită, cu o acustică deosebit de bună! Trebuie pusă în valoare și publicul reobișnuit să merargă și acolo. Din toamnă vor face o stagiune cu cel puți un spectacol pe săptămână. Și un spectacol de amploare adus din altă parte măcar o dată la lună. Celelalte trei săptămâni să fie cu treatre studențești, cu actori ce abia au absolvit sau cu masteranzi la teatru de aici sau de la Cluj, București, Iași. Trebuie să fie un schimb între ei. Să-și vadă spectacolele unii altora. Să apuce să se cunoască între ei. E mare lucru. Noi ne știam toți în generațiile noastre. Terminam puțini la cele două universități din țară.
Oricum… pentru Timișoara este un câștig foarte mare această sală de la CAsa Tineretului. E pusă din nou în circuit. Lumea trebuie obișnuită să meargă acolo. Conducerea FITT sunt tineri deosebiți și foarte implicați în ce fac.
Eu am și predat o perioadă și cel puțin acum șase ani terminau 1060 de actori pe an. Pe vremuri, în celălalt regim și imediat după, terminau 16, cam opt la București și opt la Târgu-Mureș. Ani de zile posturile erau blocate. Nu au fost angajări timp de 14 ani în capitală. S-a dat drumul la angajări acum doi ani și acum au fost puși în situația de a-i da afară inclusiv personal tehnic. Actorul nu are cum să joace fără tehnic. Fără ei nu putem juca. Mai ales la Național sunt montări grele, scenografie complexă, săli multe. Se joacă zilnic.