Cristian Sida s-a născut la Arad, în 13 aprilie 1974. Conferențiar la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, specializarea pictură. Absolvent al Facultății de Arte din Timișoara, promoția 1998, clasa profesorului Romul Nuțiu. Studii aprofundate în pictură la Facultatea de Arte din Timișoara, cu Constantin Flondor, și la Université Paris 1, Panthéon-Sorbonne, cu Éliane Chiron și Michel Sicard (2002). Absolvent al Liceului de Arte Plastice din Timișoara, clasa profesorului Constantin Flondor, 1992. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și membru de onoare al Atelierului Internațional al Artiștilor Plastici din Franța. Are la activ peste 20 de expoziții personale și de grup, în țară și în străinătate, fiind câștigătorul mai multor prestigioase premii. A participat la numeroase tabere și simpozioane de artă în România și în afara ei, lucrările sale regăsindu-se în colecții publice și private din Franța, Egipt, SUA, Italia, Tunisia, Austria, Germania, Azerbaidjan, România ș.a.m.d.
Robert Șerban: În 1998, după ce ai terminat facultatea, voiai să pleci în Franța. N-ai făcut-o, căci maestrul și profesorul tău, Romul Nuțiu, te-a invitat să devii cadru universitar. Ai acceptat și ești și azi prof la Arte, în Timișoara. Dar, totodată, ești și rezident francez, iar, mai nou, proprietarul unei case în Franța. Nu e o casă de vacanță, ci de lucru, căci are și atelier. De ce nu te-ai dus la Socolari, în Caraș, ca o parte dintre colegii și prietenii tăi? Ce-i cu povestea asta franceză? De ce nu chiar Parisul?
Cristian Sida: În 1998, am aplicat pentru o bursă UNESCO, la Vence, în atelierul lui Jean Dubuffet. Bineînțeles că nu am primit bursa — nu știam cum se fac dosarele atunci. Și, cum se apropia luna septembrie, am decis că voi rămâne preparator la Catedra de pictură, fiind asistentul profesorului meu, ceea ce era o onoare și o bucurie pentru mine. Colaborarea cu Romul a durat nouă ani, până când a fost nevoit să plece de la facultate, deși ar mai fi avut nevoie mare școala de el. Povestea cu Franța a început cu prima mea vizită acolo, în 1990, când am reușit, în final, să plec în vizită în Bretagne, la prietenii mamei mele, ai căror copii au vârsta mea și pe care nu-i mai văzusem din 1982. În acei opt ani, de după 1982, am visat în fiecare zi la momentul revederii. În 1991, urma să dau Bacalaureatul acolo, se făcuseră niște demersuri, deja, însă, din cauza birocrației și a unei neînțelegeri, nu s-a potrivit. Atunci mi-a intrat în cap obsesia, practic, că vreau să trăiesc acolo. În 2000, cu ocazia unei expoziții la Paris, am cunoscut o fată care îmi aranjase două expoziții ulterior și cu care, probabil, urma să „funcționez”. Însă, pe atunci, serile petrecute prin Paris cu prietenul și fostul meu coleg Dodo se terminau foarte neconvențional, ca să nu spun că eram cam beți. Și, uite-așa, și povestea cu rămasul acolo s-a încheiat. Însă nu am renunțat. În toamna lui 2001, m-am înscris la un curs DEA (Diplomă de studii aprofundate), în vederea pregătirii doctoratului la Sorbona. Și povestea asta a durat un an jumătate. Nuțiu ne-a citit, prin anul cinci, cred, un articol despre Arta Riscului, al unui scriitor maghiar, Laszlo Foldeny, articol care m-a făcut să mă repoziționez față de practica picturală de atunci, ce ducea spre nicăieri, adică spre mimetic și „trompe l’oeil-ul” spre care tindea studentul de 23 de ani, ce vrea să demonstreze că știe să facă „frumos”.
Casa din Franța am cumpărat-o pentru atelier, pentru că mă săturasem să am lucrările prin zeci de locuri în Franța. Nu m-am gândit niciodată la opțiunea Socolari. Și, apoi, sunt deja prea mulți artiști acolo, și emulația asta culturală, care sigur că e binevenită pentru zonă, pe mine nu m-a atras niciodată. Cât despre Paris, îl voi cita pe Cioran și nu mai e nevoie de explicații: „Parisul a devenit un garaj apocaliptic!”. Merg la Paris foarte des, însă nu rezist mai mult de trei zile. Parisul s-a îmbolnăvit iremediabil. Franța profundă e în oamenii dragi mie, cei din nord, din Vendee, din Alsacia și din Limousin. În Paris am câțiva prieteni foarte dragi: Daniel Malbert, Anouk Lederle, Gopal Dagnogo, Costea de la Reghin (Dorin Costea).
R.Ș.: Ai cunoscut boema printr-o relație caldă, implicată și de durată. Între timp, ai rupt-o cu ea. Ba chiar te-ai radicalizat: bei sucuri. Această schimbare de 180 de grade a contat și pentru arta ta, sau lucrurile sunt diferite: una e viața, alta e arta?
C.S.: Relația mea cu boema s-a întrerupt când a devenit foarte fierbinte și m-am ars. De patru ani nu mai ies, decât rar, ceea ce îmi face bine. Însă „ies” mult mai mult la atelier, ceea ce îmi face și mai bine. Și da, lucrul ăsta a influențat pozitiv parcursul meu pictural. Începusem să fiu un fel de maestru de ceremonii când apăream: simțeam că cei din jur au chef să se facă criță! Prin simpozioane, devenise o provocare pentru cei care nu mă cunoșteau să bea cu mine. Îmi amintesc un episod hazliu, în 2015, la Rânca. Era un polonez care voia să bem vodcă precum polonezii. Eu am ezitat, însă el nu și nu. La un moment dat, un prieten care nu știa nici poloneza, nici engleza, tot încerca să îl atenționeze că nu e bine ce face. Și atunci a început să imite exact sirena unei ambulanțe, „nino-nino-nino”. Ambulanța a întârziat vreun an, însă a venit pentru mine, în final.
Și, apoi, boema timișoreană era tot o mâncare reîncălzită la microunde, cum e și arta autohtonă. Însă printre bucătari mă includ și pe mine, fără falsă modestie. Nu am încă nimic nou de spus. Și nimeni nu va avea vreodată! Natura e cea care locuiește în artă, dintotdeauna, în forma cea mai pură. Nu poți să te pui cu natura, cum nu poți să te măsori cu Goya ori cu Velazquez. Restul e bricolaj. Toți cei abonați la rețelele artei contemporane ori conceptuale nu sunt decât niște dribleuri talentați, care însă nu reușesc să dea gol. E o goană și o isterie generală în oraș, cu tot felul de grupuri, pusee de avangardă tardivă, găști etc. Nimeni nu mai vrea să învețe să deseneze, să aibă răbdare, toți caută cu orice preț notorietatea, uitând că esențial e prestigiul. Și își găsesc ecou foarte rapid în superficialitatea mediilor virtuale. Îmi amintesc de o fostă studentă care habar nu are să deseneze sau să picteze, pe care am văzut-o alergând după curatorii de la Art Encounters, pe scările Muzeului de Artă din Timișoara. Pictura sinceră se face la foc mic!
R.Ș.: Ai avut șansa să ai un maestru și să fii ucenic. Duci mai departe acest tip de relație și în afara facultății de arte, sau doar acolo? Mai e posibil astăzi, la modul real, binomul maestru-ucenic?
C.S.: Ucenicia e o etapă care durează toată viața. Eu am avut imensa șansă să am modele în viață, atât ca om, cât și ca artist. Începând cu Mama mea și terminând cu Profesorul meu. Și am fost un privilegiat care a beneficiat de niște întâlniri providențiale, ce mi-au marcat existența, cu Romul Nuțiu, Georg Lecca, Constantin Flondor, PASO (Alain Klein), Serge Ternisien, Richard Marcziniak, Ștefan Călărășanu, Ana Maria Altmann și alții.
Ucenicia a murit odată cu poezia. Mă refer aici la poezia dintre oameni. „Ucenicia” se face acum în virtual. În facultate nu mai există. Sunt de acord că trebuie să trăim azi și să ne folosim de tehnologie, însă a cam dispărut mirosul hârtiei, al emoției, și, odată cu ele, puterea de transmisie a emoției actului de creație.
R.Ș.: De care artiști contemporani te simți atras și de ce?
C.S.: Artistul meu fetiș este — nu o să-ți vină să crezi — un conceptual, Jean-Pierre Raynaud, un creator care a reușit să sublimeze până la lacrimi imaginea video ori mesajul obiectual. Sunt la curent cu tot ce se întâmplă în zona artei contemporane, însă nu prizez orice!
R.Ș.: Ce e mai important: să îți conturezi stilul ori să experimentezi?
C.S.: Fără experiment e ca și cum ai mânca sarmale în fiecare zi. Nu cred în artiștii care nu schimbă macazul cel puțin o dată la cinci ani. Eu am pierdut destul de multă vreme în preajma culorilor frumoase, cum spuneam atunci, parcă pictam pentru gagici. În artă nu trebuie să demonstrezi nimic, trebuie doar să trăiești cu ea, prin ea. Relația mea cu arta e singura care a durat mai mult de doi ani.
R.Ș.: Cum îți stimulezi inspirația și creativitatea? Ce te montează ca să desenezi sau/și să pictezi? Starea se așteaptă sau se induce?
C.S.: Am o relație complicată cu ea, creația. Foarte rar sunt mulțumit de ceea ce fac. Din acest motiv nu fac nicio personală și nu voi face în curând. Aștept să termin albumul, care va ieși la finele lui iulie, și voi picta o vreme după natură. Aia nu înseamnă că voi picta zece brazi și o „metaforă”. Orice subiect poate fi abordat, depinde, însă, cum. Tineretul neliniștit și conceptual mă va contrazice; la ei nu contează „cum”, ci „ce”. De aici și butada: arta contemporană, cine o poate defini? Se vor găsi întotdeauna instanțe care vor angaja critici, curatori și îi vor determina să ironizeze pictura, sculptura, gravura, tapiseria. Stimularea creativității e necesară mai ales când lucrez la Timișoara, pentru că aici forțez ceva ce vine din interior, dacă vine. Culmea, când lucrez în Franța, parcă sunt altcineva. Diferența este că acolo ai acces la toate palierele artei. E un meniu variat, nu numai mâncare reîncălzită ori naturi statice cu pepeni și sictir. Însă și critica de artă din Hexagon se află într-o situație critică. Școlile de artă de acolo produc doar idei, atât. Și noi le preluăm cu bucurie și nesimțire, fără scrupule. Important e să fii cool și să șochezi. Sigur că aici poți șoca, însă după ce ai trecut granița la Nădlac va fi mai greu să te impui, bătălia e mult mai grea.
R.Ș.: Pregătești, spuneai, un nou album cu lucrări de-ale tale. Știu că selecția celor ce vor fi reproduse a fost făcută de Bogdan Rața. Cum de să dă un pictor pe mâna unui sculptor, și încă mai tânăr cu un deceniu?
C.S.: Sunt bucuros că prietenul meu Bogdan s-a angajat să coordoneze lucrarea și, chiar dacă e mai tânăr, am învățat multe de la el. De exemplu, două lucruri esențiale: să am grijă unde îmi ajung lucrările și să o închei cu simpozioanele de creație. Este, cu siguranță, unul dintre cei mai buni artiști din generația lui. Ce face diferența e faptul că pe Bogdan îl vezi zilnic cu o carte în mână și că nu se teme de modelaj, de contactul cu materia. Și îl mai admir pentru ceva: nu are cont de Facebook. Nici eu nu mai am și sper să nu mă răzgândesc.
R.Ș.: O, mi-ar părea rău, fiindcă îți urmăream reacțiile și comentariile pe pagina ta. Nu puține deconspirau nemulțumiri legate ba de nivelul artei din jurul tău, ba de cel al publicului, ba de cel al confraților. Cât de important e să arăți lucrările pe care le faci, să ai reacții la ele, să porți un dialog cu privitorii, chiar unul pe scurt?
C.S.: Greșeala mea a fost că îmi arătam lucrările foarte des, până am ajuns să îmi dau seama că sunt penibil, eu fiind un tip foarte timid, în ciuda aparențelor. Artiștii nu au nevoie de asta, după părerea mea, însă s-a creat un fel de regulă nescrisă că doar așa ai vizibilitate. Am avut în lista de prieteni de pe FB oameni importanți, foarte influenți în zona artei, de exemplu nepoata lui Aimée Maeght, ori Auguste Vonville, Laurence Esnol și alții, galeriști parizieni, curatori, colecționari. Am discutat despre artă doar în real, în fața lucrărilor, niciodată virtual. Auguste Vonville, fostul director al Fundației Schneider și Fernet Branca, a venit la expoziția mea de la Muzeul PASO pentru că aflase că îi iubesc pe Cioran și pe Paul Rebeyrolle, pe care el îi cunoscuse foarte bine. Și nu ne cunoscuserăm pe Facebook, înainte. Discutam despre Paul Klee, Cioran și despre înmormântarea lui Rebeyrolle, un mare artist ce locuise la Eymoutiers, lângă casa mea din Franța, și ne dădeau lacrimile. Asta e realitatea.
R.Ș.: Ce fel de relație ai cu artistul care ești? Cât de îngăduitor ori cât de radical te raportezi la tine? Ce-ți displace?
C.S.: Îmi displace 90% din ceea ce fac, iar în ultima vreme am devenit insuportabil de exigent cu ceea ce fac. Tocmai de aia, după cum ai văzut, în ultimii trei ani am făcut circa 300 de desene pe hârtie, pe pânză, pe suporturi alternative, pentru că pictura devenise îmbâcsită și aveam nevoie de o cură de dezintoxicare. Profesorul meu îmi povestea, când mergeam la el, la Gărâna: Sida, treaba este cam așa: când faci lucrări prea bune nu poți evolua, trebuie să fie și momente nasoale! Însă știu că aceste momente nasoale, de căutare, sunt singurele care duc pe un nou drum. Sper să fie cel al sincerității. Și pentru asta tot lui Romul Nuțiu trebuie să îi mulțumesc!