Timișoara, așa cum știe oricine, este plasată pe o câmpie joasă, care, odinioară, a fost raiul bălților și al mlaștinilor ce adunau apă stătută, cu toate că, în apropiere, curgeau două râuri importante.
Cu atâta apă în jur, multe secole la rând, apa bună de băut a fost o mare problemă locală. Odată cu primele măsuri de regularizare a apelor au apărut și noi posibilități. Apa de la noi din oraș nu este un cadou căzut din cer, ci este rodul muncii uriașe a multor generații de lucrători ai apelor care au săpat, regularizat, îndiguit, canalizat și filtrat apa ce ajunge la noi.
La final de secol XIX Timișoara avea o rețea serioasă de apă potabilă care ajungea în cartiere și chiar în casele oamenilor.
Industria și comerțul tot mai infloritor au mai adus o necesitate. Era nevoie de tot mai multă apă pentru scopuri industriale. Aceasta nu trebuia să fie la fel de filtrată, precum cea de băut, dar tot era nevoie de o anumită curățenie a apei, fără particule și sedimente minerale ori organice.
Ultima mare etapă a rețelei de apă din oraș a fost aceea de apă industrială. La începutul secolului al XX-lea era tot mai mare cerea de apă pentru fabrici. Se folosea la spălat mașinăriile, răcit piesele metalice fierbinți de la forje și turnătorii ori în industria chimică. O mare parte se folosea la udatul parcurilor, grădinilor și la spălatul străzilor. Formațiunile de pompieri aveau, de asemenea, nevoie de apă.
Planurile au fost întocmite sub controlul directorul de atunci Stan Vidrighin, inginerul vizionar, care a conturat dezvoltarea orașului pentru zeci de ani în avans.
Lucrările la uzina de apă industrială au început înainte de primul război mondial când economia orașului avea un avânt nemaipomenit de accelerat. Dar, din păcate, izbucnirea războiului avea să încetinească treaba. Dar nu a oprit-o. Astfel că în 1916 a fost terminată uzina de apă industrială în nordul orașului, pe malul drept al Begăi, pe strada care acum se numește Mistral. Avea două imense bazine de decantare care, prin simpla gravitație, lăsau apa să se limpezească suficient pentru a fi folosită. Nu se consuma energie în acest scop. Pentru vremurile noastre se poate spune că era un proces ecologic. Apoi prin pompe se distribuie la abonații industriali. E de notat că și multe din clădirile mari erau legate și la această rețea, nu doar la cea de apă potabilă. Era folosită la stropiri, spălări sau la toalete pentru a nu irosi apa de băut.
Totul a mers foarte bine zeci de ani până în anul 2007 când noile tehnologii au adus alte cerințe și nimeni nu mai avea nevoie de apă pentru fabrici. Industria grea a scăzut semnificativ, le fel și necesarul de apă.
Noile industrii din domeniul de înaltă tehnologie nu au nevoie de astfel de apă, astfel că și-au forat fiecare câte o proprie fântână. Dar totul este funcțional și oricând este nevoie se poate porni din nou vechea uzina de apă, chiar dacă acum este un muzeu.
Este demn de reținut că ultimul mare consumator de apă industrială a fost Societatea de Transport Local ce spăla autobuzele și tramvaiele la venirea din curse.
Toate aceste date, dar și multe altele, au fost dezvăluite vizitatorilor care au înfruntat căldura unei zile de sîmbătă și au venit în vizită la vechea uzină de apă industrială.
Mai multe grupuri de adulți și de copii au făcut tururi foarte instructive pentru a afla cîte ceva despre trecutul orașului. Au văzut pompe, motoare, panouri electrice de un secol, bazine. Copiii au avut prilejul să descopere „comori” ascunse destul de vizibil prin parc. Erau mici obiecte ce făceau conexiunea între apă și folosirea ei. Astfel, prin joc, totul a devenit mai simplu și mai antrenant.
