E veche. Apare oriunde îndrepți privirea. O europeană cu ochii migdalați, talia mare și botul puțin alungit. De la călcâiul lui Ahile la plasturele „Urgo” al turistei le-a văzut, le-a simțit pe toate. Ziua i-a rămas pentru plimbări pe sub măslini și portocali, noaptea, pentru degustarea plăcerilor vieții (vieților?!). Regimul diurn și-l ține cu strictețe în Parthenonul viselor și-n fast-food-urile „Purina” de la tot pasul. Pe cel nocturn, la sânul pietros al Erechteionului și-n brațele pufoase ale tavernelor, printre perne, farfurii și degete înmiresmate. A nimănui și-a tuturora, pisica grecească e, mai ales, a ei înseși: sociabilă cât axiomele lui Euclid cu tot restul geometriei, urechile i se prefac dintr-o dată, privindu-te, în brațele igrecului pitagoricesc. Câți dintre noi vom ajunge pe cel drept, mai lung și mai puțin înclinat, câți pe cel stâng, mai scurt, mai abrupt, mai direct? În cer sau, de-a… dreptul, în infern?!
Dar nimeni n-o întreabă, nu e timp pentru asta, trebuie să facem poze, multe poze. Și e imposibil să te ferești de obiectivele japoneze: mă și văd înrămat în spatele unor îndrăgostiți niponi, ca un satir fără condiție fizică, printr-un birou din Hiroshima; zâmbesc nefericit, resemnat, dar gata! Sar ca felina de pe Acropole din fața centaurilor (jumătate Vespa, jumătate atenieni), luptători pentru care zebra nu-nseamnă nimic. Iar eu n-am nimic de Heracles, cel mult o herculeană poftă de scandal în mijlocul bulevardului. Dar cui îi pasă?! Ei bine, grecilor! Dar numai de pofta mea de mâncare și băutură. De… „hooopaaa”! Iar eu cedez ușor. După un simulacru dulce de luptă cu unu, doi, trei chelneri ce-mi ies în cale, îmi urmez „my friend”-ul pe scări înguste până în Olimpul promis și mă bucur de marea de oameni de jos, de marea din depărtare, de marea mea inspirație de-a fi pur și simplu. Din România, printre altele: „What a beautiful country!”, bineînțeles, ca și cum lucrurile ar sta altfel dac-aș fi din Sri Lanka… Și rămân ca un aliat aproape virgin din Al Doilea Război Mondial: până simt moale pachetul de Camel fără filtru și pisica de la masă torcând lângă paharul de mastică. Până târziu. Când, pe străduța din Centrul Atenei, pe care stau într-un apartament din anii ’30, aud ușurându-se câte-un elen pe noapte, pe zidurile unei case-n paragină sau direct în rigolă, dând parcă stingerea aceleiași frumoase zi dintotdeauna: o picătură de cucută (inofensivă prin cantitate) în Europa gardurilor ce ne-mpânzesc frontierele de teama Levantului ruinat. Un ultim protest fiziologic (nu vreau să cred că doar o simplă necesitate), după greva generală de joia trecută (avioanele au avut și două ceasuri întârziere) sau manifestațiile din Piața Syntagma, față de pierderea de vineri a Pireului, cel mai mare port al Greciei și unul dintre cele mai mari ale lumii.
Un Pireu chinezesc, cu ouzo adus din Shanghai, unde Anton Lupan, căpitanul goeletei „Speranța” din Toate pânzele sus!, interpretat de Jimmy Besoiu, cel care, pe vremea juneții sale prime de la Sibiu, își săpa directorul grav bolnav, pe Radu Stanca, făcându-l „tuberculos” de câte ori îl asculta cineva — după cum îmi spusese cu multă tristețe marele profesor și critic de artă timișorean Deliu Petroiu —, actorul, deci, ar vorbi mandarina cu funcționarii și cantoneza cu lumea bună, spre disperarea lui Radu Tudoran și-a editorilor săi de pretutindeni. Un port prea îndepărtat, de-acum, de vechea Eladă. Așa cum mâine-poimâine vor fi și căile ferate elene, după modelul celor din Spania, trecute deja sub control chinezesc. Un nou Drum al Mătăsii se ivește pe zi ce trece, iar creditorii internaționali ai Greciei (FMI, Banca Centrală Europeană, Fondul de Susținere a Zonei Euro) îi fac loc de… cinste. În curând, și-n Europa Centrală și de Est. Să fie doar Banca (deja doldora de bani) a Grupului BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) marele câștigător? Sau să i se alăture, cu modestia caracteristică, pe podium și cele trei mari instituții creditoare „ale noastre”? Adevărații ghicitori în nota de plată a tavernei grecești nu s-au născut nici ieri, nici azi.
E încă noapte. Centaurii nu se opresc din mers pe străzile Atenei. Nu dorm niciodată. Eu încerc. Din buzunarele blugilor scot câteva monede: eurocenți din Grecia. Niciun bon de casă. Iar de pe ei culeg câteva fire de păr de pisică descurcăreață. Pe care n-o cred nici când îmi face daruri. Din propria-i podoabă.
