Aparent, liniștea s-a așternut peste continent după alegerile europarlamentare! Dar este doar o iluzie sub care fierb toate zarzavaturile intrigilor naționale, ale răfuielilor abia stârnite de rezultatele europene, frustrările niciodată ameliorate, ci doar ascunse sub preș. Puține sunt țările în care numărarea voturilor nu a zdruncinat status-quo-ul, și tocmai acest fapt obligă la o matură analiză: cât de europene sunt alegerile din Uniunea Europeană? Câtă Uniune și ce fel de mesaj oferă un asemenea eveniment? Care a fost — dacă o fi fost — tema acestor alegeri și ce a crezut cetățeanul care a intrat în cabină? Nu în ultimul rând, încotro ne îndreptăm, nu doar prin prisma rezultatelor, ci a întrebărilor pe care nu știm să le formulăm?
Partidele europene și secțiile de vot
În România ultimilor ani, mai precis a ultimelor alegeri — fie ele parlamentare, prezidențiale sau europarlamentare —, problema votului „din diaspora” a fost un cărbune încins în mâna tuturor comentatorilor mai avizați sau mai ondulați la cerințele „pieței” interne a televiziunilor. S-au cerut și, uneori, s-au obținut demisii, s-au spus vorbe grele, s-au scos din șifoniere, cu tot cu mirosul lor de naftalină și aer stătut, neregulile administrației politice a problemei. La toate acestea, am adăugat mental faptul că în fiecare dintre cele 28 de state ar fi fost suficient ca o parte dintre secțiile de vot să creeze necazurile și aglomerația celor românești. Și atunci, ne-am întrebat și noi, precum cetățeanul turmentat de atâta politichie, cum e cu putință ca la 40 de ani de la primele alegeri europarlamentare să stăruie aspecte de o asemenea factură în toate conversațiile postelectorale? Chiar nu vrem să vedem ținta reală, subiectul propoziției? S-a spus, pesemne pe bună dreptate, că nu au fost deschise suficiente secții de votare în orașul X sau în țara Y. Câte ar trebui spre a fi suficiente? Înmulțiți cu 28 de state care au obligația de a deschide asemenea secții și veți vedea o Europă sufocată!
Cu aceasta ne întoarcem la discuțiile anilor ’70 și nu numai, atunci când comunitățile europene deja extinse puneau pe agendă teme cu adevărat comune, precum sistemul de partide, instituțiile europene, cetățenia și, deasupra tuturor, raportul statelor-națiune cu noua realitate politică transnațională. Era una trans-națională, adică oferind națiunilor ceva ce este comun așteptărilor lor sau o realitate supranațională, mai precis o căciulă sub care să locuiască indiferent de anotimp și de preferințe? Cum urmele conflictului militar erau încă acut percepute, iar războiul rece se derula în toate măruntaiele istoriei contemporane, răspunsul clar era: organism transnațional, cu partide și instituții europene. Ce s-a ales?
În primul rând, o poveste cu două fețe, niciuna credibilă pe de-a-ntregul! Parlamentul european are în componență opt (con)federații de partide, care își spun, totuși, formațiuni europene. Atunci când politica internă nu le mai e destul de ofertantă, partidele naționale se întorc spre Bruxelles pentru aprobări, susținere, legitimitate sau influență. Dar, când vine vorba despre alegeri europene, fiecare grupare națională vine nu doar cu listele proprii — ceea ce e firesc —, ci cu problemele, idiosincraziile și răzbunările de acasă! Unii lideri au avut câte ceva „european” în discursurile pre-electorale, dar majoritatea celor cuprinși pe liste și, deci, viitori euro-parlamentari sunt cu temele nefăcute. Ei se zbat să fie pe listă pentru beneficii, majoritatea materiale, pentru sentimentul de putere (voința de putere!!!), de importanță personală, pentru imagine și atunci când „partidul o cere”, pentru a pune umărul împotriva vrăjmașilor! Ajunși în hemiciclu, își fac selfie-uri, sunt aplaudați de familii și invidiați de adversari, dar, pe fond, totul e o chestiune de orgoliu personal și nicidecum de program politic european! Le este, desigur, teamă de vocile euro-sceptice, de riscul reformei legislativului Uniunii, dar departe de ei gândul de a iniția schimbări. „Să se schimbe, primesc, dar să nu se modifice nimic!”, spunea cândva, cineva, undeva…. Iar dacă cineva cu exces de zel academic ar lua listele cu partidele componente ale federațiilor de partide din legislativ, ar avea greutăți în a găsi linia comună între ele. Adică ceea ce ne-am aștepta să fie ideologia acestora!
În acest caz, ne-am permis un exercițiu de imaginație politico-administrativă. Ca toate ipotezele, începe cu „ce-ar fi dacă?”. De pildă, dacă în scena alegerilor euro-parlamentare nu am mai vota direct partidele naționale, ci pe cele „europene”? Dacă am avea un buletin de vot cu… opt pagini, câte una pentru fiecare (con)federație de partide, cu lista formațiunilor afiliate și, în locul șirului de nume ale viitorilor europarlamentari, am avea un cuvânt-cheie, chintesența doctrinei/programului acelei (con)federații? Sunt, cumva, numele de politicieni naționali mai importante decât agenda unei formațiuni europene? Scuzați lezmajestatea, dar, după atâtea mandate în Parlamentul european, din toate țările, puțini sunt cei ce pot spune clar ce au adus ei nou în timpul exercițiului legislativ!
Veți spune că avem maniere diferite de vot în diferitele țări. Da, dar, dacă cei aleși vor avea aceleași drepturi și obligații, nu ar fi logic și firesc să ajungă acolo în baza unei selecții procedural unitare? De pildă, în Austria s-a practicat votul preferențial și, astfel, domnul Heinz-Christian Strache, fost lider al Partidului Libertății, acuzat de înaltă corupție (posibil și trădare) să fie bifat de cei mai mulți votanți ai partidului extremist și, de pe un loc defel eligibil, să ajungă să-și câștige un mandat europarlamentar. Carles Puigdemont, împreună cu un colaborator al său, votați din poziții fruntașe pe listele naționale nu vor primi acreditarea parlamentară, nefigurând, din motive evidente, pe tabelul înaintat forului comunitar, de către… autoritățile naționale. Nu mai amintim pleiada de marionete politice ce deschid listele doar spre a atrage voturi — li se spunea politicieni-locomotivă —, dar care, odată aleși, se retrag în favoarea unor nume mai puțin cunoscute, deci mai puțin eligibile (politicienii-vagon?). Ce fel de locomotivă abandonează vagoanele? Să înțelegem că scopul era doar intrarea în Parlament, nicidecum activitatea legislativă ulterioară?
Dacă am avea, într-adevăr, partide europene sau federații, dacă astfel sună mai neutru? Fără nume de persoane, ci cu idei și principii enunțate pe buletinul de vot? Nu cumva s-ar elimina tocmai „componenta națională” a afacerii și competiția ar sta între aceste principii? Nu cumva ne-am duce la vot pentru una dintre cele opt-nouă formațiuni transnaționale cu agendele lor aferente? Și nu ar mai conta că ești din diaspora sau votezi acasă, pentru că, oricum, ar fi un vot transnațional pe teme și cu opțiuni de dincolo de conflictele domestice? Și am mai avea, oare, interminabilele speculații cu privire la procentul adus de „diaspora”, câtă vreme am vota cu toții acasă, în Europa? Dacă cetățenia europeană ar avea conținut politic și electoral, iar termenul de diaspora ar fi evacuat dincolo de frontierele Uniunii?
Și atunci, câte secții de votare ar trebui să deschidă fiecare țară în fiecare dintre celelalte 27 de țări membre, cu toată propaganda naționalistă și cortinele diplomatice care sunt acum mai mobile ca oricând? Ei, da, ar fi și competiția ordonării pe liste! Nu, nu ar fi! Pentru că pe buletinul de vot ar apărea doar formațiunea europeană, iar apoi, numărându-se voturile înregistrate pe teritoriul fiecărei țări, s-ar aloca proporțional un număr de mandate, iar numele din dreptul acestora s-ar scrie în limbaj național. Cel puțin pentru început!
Ar fi mai simplu? Am avea un singur rând de secții, un singur rând de buletine de vot, opt formațiuni și o coerență politică la nivel european! E puțin? E banal? Stupid? Urgent? Am văzut că diferiți lideri importanți au tratat aceste alegeri drept validări sau contestări ale propriilor puteri interne! De la „referendumul” lui Macron la cel din România, din Grecia în Marea Britanie, totul a gravitat în jurul narcisismului național. Acolo unde au fost și alăturate unor alegeri locale sau regionale; acolo unde au generat cutremure naționale; acolo unde totul pare a se lua de la zero, în mod cert nu vorbim despre alegeri europene! Nu spunem aici faptul că problemele naționale nu există, dar ele trebuie soluționate la nivel național. Rufele trebuie spălate acasă dacă țin de aspectele interne și nu intră în conflict cu agenda europeană. Numai că aceasta trebuie întâi să existe și să fie clară pentru toți combatanții, cel puțin, dacă nu și pentru alegătorul european! E greu? Imposibil? Absurd sau simplu constituțional european, ignorat și ironizat de mai toată lumea?
Pragul electoral
Un aspect aproape ignorat este cel al pragului electoral la nivel european strict pentru aceste alegeri europarlamentare! Ne-am uitat cu atenție pe rezultatele oficiale ale scrutinului și, dincolo de câștigători, Cenușăreasa își plânge neputința. Cine este domnișoara? Să-i spunem moralitate, fair-play, egalitate procedurală, legitimitate sau… suveranitate națională? Este un fapt știut acela că statele naționale ale Uniunii Europene au un număr de populație foarte diferit, ceea ce și induce, proporțional, numărul de mandate pe care le primește fiecare stat (nu națiune, stat!!!). Un alt element cu caracter de evidență este acela că, niciodată în societățile reale, voturile nu se distribuie ca bomboanele între frați buni, întotdeauna existând proceduri de împărțire a avuției electorale între subiecții cei mai bine plasați. Este așa-numitul prag electoral ce delimitează câștigătorii de perdanți. În România a fost cel de 5%. Dar, de pildă, două formațiuni din Belgia (creștin-democrații francofili și, respectiv, creștin-socialii germani) au obținut câte un mandat deși scorul lor electoral a fost de 3,52%, respectiv 0,22%; în Germania, 7 mandate au fost obținute cu scoruri sub 5%, în timp ce Pro Patria din Estonia (afiliat la Partidul Popular European) a obținut 10,3% din voturi și niciun mandat! Partidul „Stânga” din Slovenia a adunat 6,34% opțiuni și a rămas acasă! În timp ce Partidul Popular al Tirolului de Sud, cu 0,53% din voturi, a primit un mandat. S-ar putea alcătui liste lungi și complexe! Vom spune că fiecare stat are propriile reguli în materie. Dar e vorba este europarlamentare! Ne-am gândit și la reprezentarea comparativ similară la nivel european, adică la conținutul unui 0,5% în Germania în comparație cu un 9% în Estonia, la nivel de populație. Dar, din exemplele de mai sus, rezultă că nici o asemenea scuză nu se aplică.
Și atunci, ce înseamnă acest prag electoral în discuția despre legitimitatea unui anume europarlamentar și, respectiv, în momentul exercitării dreptului său de vot pe o temă de interes european? Onest vorbind, alegerile europene nu ar trebui să beneficieze de câteva constrângeri procedurale comune spre a furniza aceeași autoritate și forță legislativă fiecărui mandat din Parlamentul Uniunii?
Coalițiile parlamentare
Nu în ultimul rând, trebuie amintită problema coaliției post-electorale! Este o temă aproape nouă, dat fiind faptul că, până la acest scrutin, popularii dominau prin numărul lor, urmați de socialiști, cu care, pe majoritatea subiectelor, reușeau să formuleze un compromis. De data aceasta, probabil și prin absența unui lider popular carismatic sau a unui alt lider politic incontestabil, se pune problema modificării profilului politic al Parlamentului! Odată cu acesta, numeroase probleme vor sta altfel pe agendă, vor determina alte relații cu capitalele naționale și, cu siguranță, se va fluidiza mecanismul puterii la nivel european! În bine sau riscant, după cum vor suna goarnele puterii și vor lucra frâiele societății civile!
În fapt, dominația creștin-democraților riscă să fie înlocuită cu o largă alianță a social-democraților cu liberalii (ALDE) și cu verzii. Matematic, se susține o (totuși) slabă majoritate, de 43,54%, ceea ce pare un proiect acceptabil. În efervescența sărbătoririi rezultatelor electorale, liderii celor trei grupări/familii politice uită să recitească programele — dacă le-or fi schițat înainte! Să ne uităm la noi acasă, de exemplu. Această alianță ar duce la aceeași masă, deloc rotundă (!), PSD cu USR-PLUS. Câți dintre alegătorii celor două partide le-ar dori aliate? Am avut, așadar, alegeri europene? Social-democrații români sunt deschiși unor exerciții de guvernare aliată în aceeași măsură ca cei germani sau portughezi? Greu de spus, mai ales după demisia doamnei Andrea Nahles de la conducerea SPD. În Germania, social-democrații — SPD — au suferit o nouă înfrângere după cea usturătoare din alegerile federale, pierzând 12 procente față de precedentele europarlamentare și venind pe locul 3, tocmai după Verzi. Cum să accepte electoratul propriu tocmai o asemenea alianță?
Popularii au mai puțin de 24% legitimitate să mai conducă Uniunea. Are cineva mai mult? Pe lângă matematică, e nevoie de stabilitate și coerență. O putem compune, cumva? Din miriada de partide naționale, fiecare cu „faliții lor”, introvertite spre disensiunile de acasă și cu o slabă performanță la alegerile europene? Vor apărea de undeva, dintr-un buzunar magic, politicienii care să țină Europa într-un singur ring sau naționalismul îi va mai da acesteia o lovitură sub centură? Europa a votat local, național, dar nu european! Cu ce preț?