Site-ul președinției României anunță în continuare proiectul de a declara anul 2019 drept „an al omagierii victimelor comunismului”, dar începutul acestuia a fost amânat. De ce? Ar fi trebuit să fie 20 mai, respectiv în ziua în care, cu 30 de ani în urmă, românii respingeau alternativa reală la putere, acordându-i un neverosimil procentaj de 85% lui Ion Iliescu. Greu de imaginat care ar fi fost legătura între eliberarea de comunism și „duminica orbului”, cum a fost numită ziua primelor alegeri „postcomuniste” de la noi. Și mai greu ar fi fost de susținut argumentarea acestei decizii în fața unor oameni ce au suferit agresiunea regimului totalitar în forma ei cea mai violentă, continuă și atât de învecinată crimei! Dincolo de cinismul ușor de invocat, rămâne întrebarea cum de suntem, încă, atât de departe de esența revoltelor din decembrie ’89 (și nu numai); cum de ne acceptăm, încă, în anticamera istoriei mai cu seamă azi, când cavalcada evenimentelor vine peste noi cu o forță amețitoare… În mintea celor care propuseseră conectarea obligației elementare de a ne cinsti eroii cu o zi atât de nefastă din trecutul recent, libertatea românilor a început odată cu 20 mai! Nu cu sacrificiile din decembrie ’89, nici cu Proclamația de la Timișoara (pe care o vor uitată pentru următoarele câteva secole), nici măcar cu Piața Universității! Ci cu alegerea tovarășului Iliescu în fruntea unei societăți debusolate, epuizate moral, căutătoare de repere!
În urma reacțiilor unei părți a societății, președintele Iohannis a renunțat, dar noi ne-am gândit că este nevoie de un text în maniera celui pe care îl propunem aici. Pentru cei foarte tineri, care învață (eventual) despre „libertatea” alegerilor din mai ’90; pentru cei ce nu pot uita și, nu în ultimul rând, pentru cei ce au nevoie de rememorare spre a-și menține curajul și demnitatea. S-ar putea să nu fie vorba despre o majoritate a celor cu drept de vot! S-ar putea ca articolul să pară didactic, vetust, greoi. Dar efectele sociale și politice ale uitării sunt cu mult mai împovărătoare și acuzatoare în același timp! Efortul anamnezei e justificat de eliberarea cu care își răsplătește alergătorii în punctele de control ale cursei politice! Vom vedea, măcar acum, că în vremea în care FSN-ul și Ion Iliescu înfrângeau timidele speranțe ale primelor cinci luni post-decembriste, acaparând puterea și mințile oamenilor, țările din Europa Centrală, spre care ne uitam cu jind, erau, deja, într-o altă epocă istorică! Vom spune câte ceva despre aceste țări nu atât cu gândul la istorie, ci având în față întrebări precum unde eram noi, unde suntem acum și de ce?
La început a fost Polonia
Menținând trează amintirea Republicii nobililor (sec. XVI–XVII), dar și experiența luptei subterane a societății deposedate aproape 200 de ani de un stat propriu, Polonia a parcurs anii de dictatură comunistă cu demnitate și revolte. A reprezentat exemplul perfect pentru un „stat puternic, cu o societate puternică”, deși statul/birocrația erau în mâinile armatei sovietice și a politrucilor susținuți de PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice). Repetatele greve care au fragmentat istoria comunismului polonez (1956, Poznan; 1966, 1970, Gdansk, Gdynia, Szczecin; 1980, Silezia) au întărit societatea precum și încrederea că destinul acesteia trebuie scris în cod european. Cu cât Armata Roșie și Tratatul de la Varșovia dislocau mai multe trupe în Polonia, consolidând instituțiile subordonate URSS, cu atât societatea a strâns rândurile și a fisurat, atât cât a permis epoca, acoperișul care se instala forțat deasupra aspirațiilor și tradițiilor unei lumi (foste) libere, prospere și cu un clar simț al identității specifice. Ca urmare, în decembrie 1981, regimul generalului Wojciech Jaruzelski declară legea marțială, trece în ilegalitate orice formă de revoltă, încarcerează elitele opoziției politice, capi ai Bisericii Catolice, intelectuali. Explicația a fost protejarea țării de iminenta invazie sovietică, după modelul deja patentat în 1956 în Ungaria și, respectiv, în 1968 în Cehoslovacia. Și totuși, de îndată de „vântul schimbării” a suflat dinspre biroul lui Gorbaciov, polonezii aveau lecția învățată!
Sindicatul „Solidaritatea”, încă în ilegalitate, reușește, prin negocieri grele, să obțină suportul generalului și, pe această cale, aprobarea de revenire în legalitate (1988); apoi neuitata Masă Rotundă din februarie 1989, la care au stat față în față membri marcanți ai comuniștilor și, respectiv, ai „Solidarității”, conducând la compromisul de a organiza primele alegeri (semi) libere din spațiul comunist: lui Jaruzelski i se promitea păstrarea în funcție în schimbul a 35% din locurile în Camera inferioară a Parlamentului, rezervate forțelor de opoziție, respectiv a unor alegeri complet libere, accesibile deopotrivă comuniștilor și opoziției, pentru Senat. În 4 iunie 1989 (!!!) Szejm-ul înregistra primii deputați proveniți din rândurile alianței Solidarității, în timp ce Senatul șoca o lume întreagă: prin alegeri complet libere, 99 de mandate din 100 au fost câștigate de opoziție, iar unul singur, de un independent!
În luna august 1989 (!) jurnalistul Tadeusz Mazowiecki (reprezentant al Solidarității) devine primul premier anti-comunist din întregul spațiu est-european! Până la sfârșitul anului, acesta îi va încredința profesorului Leszek Balcerowicz frâiele economiei și libertatea implementării „terapiei de șoc”! S-a eliminat din Constituție referirea la rolul conducător al Partidului Comunist. Deși confirmat de noua putere, generalul va demisiona la finalul anului 1990 spre a deschide calea alegerilor libere pentru funcția de președinte al Poloniei. Acestea l-au adus în fruntea statului pe Lech Walesa, astfel că, în decembrie 1990, Polonia avea o nouă clasă politică în pozițiile cheie, o tranziție negociată și o societate civilă câștigătoare. Pe cale de consecință, reforma economică s-a derulat în paralel cu cea politică, ambele susținute de nevoia societății de a (re)construi repede un stat puternic, drept garant al libertății atât de anevoios debândite. La ora aceasta, amintirea comunistă este de domeniul istoriei, iar lideri de toate culorile politice au reușit să construiască o nouă Solidaritate împotriva regimului Kaczynski, autoritar-anarhic, dar departe de puterea sau amenințarea anilor ’80. Miza este refacerea democrației capabile să aducă noi poziții cheie Poloniei în organismele europene, pe urmele unor Geremek, Jerzy Buzek sau Donald Tusk.
Calea Baltică
Fără a stărui prea mult în țările baltice, vom menționa totuși incredibilul lanț uman al celor peste 2 milioane de lituanieni, letoni și estoni care, printr-un protest pașnic în ziua aniversării Acordului Ribbentrop-Molotov, ce dusese, în 1940, la ocuparea lor totală de către URSS. Fără violență și chiar fără convingerea lui Gorbaciov că vor reuși să acopere cei 600 km, au reușit să denunțe Acordul și, treptat, să obțină eliberarea din granițele marelui Imperiu Roșu.
Popor, guvernul s-a întors la tine!
Cehoslovacia acelor ani a avut șansa unei intelectualități autentice, curajoase, ca urmare a „educării” în închisorile comuniste. Vaclav Havel și Jacek Kuron, amintirea „Oamenilor de plastic ai universului” (trupă rock, critică la adresa regimului), dar și a invaziei din 1968… Forumul civic, ca expresie a societății civile, a preluat „lecția poloneză”, pe care a depășit-o în contextul unui stat nu atât de birocratizat și închistat precum cel de la Varșovia și beneficiind de o elită mai sofisticată, mai pregătită în termenii politici și constituționali ai schimbării. Ca urmare, au decis că etapizarea schimbării poloneze putea fi evitată, scurtcircuitată prin realizarea unui rapid transfer de putere, lăsând ca negocierile să se desfășoare ulterior, în cursul procesului propriu-zis de democratizare. Instituțiile fiind mai puțin rigide, Cehoslovacia a fost scutită de latura dură a comuniștilor, deciși să păstreze puterea cu orice preț. De aceea, actorii principali au fost reformatorii de o parte și de alta, făcând posibilă „revoluția de catifea”. Ca urmare, în 28 decembrie 1989 (!), Vaclav Havel era deja președinte, iar în iunie 1990, primele alegeri libere au aruncat în joc pozițiile de putere la libera confruntare între toate forțele politice! Au câștigat, cum era de așteptat, Forumul civic (ceh) și Publicul împotriva violenței (partea slovacă). „Puterea celor fără de putere”, adică a societății civile, respectiv dezideratul „trăirii în adevăr” (Havel) au făcut ca portretul Cehoslovaciei din vara anului 1990 să cuprindă, în majoritatea funcțiilor publice, necomuniști.
Închisoarea de catifea (M. Haraszti)
Coșmarul anului 1956 nu s-a estompat nici acum pe de-a-ntregul, cu atât mai puțin era el pus la index în 1988! Invazia sovietică, brutalitatea reprimării celor 13 zile de libertate și speranțe din octombrie 1956, precum și modalitatea tipic stalinistă în care a trădat János Kádár pentru a prelua puterea au determinat atât comuniștii maghiari, cât și Moscova să construiască celebrul gulyascomunism, un soi de stat separat de societate. Acesteia i se permitea o vagă liberalizare cu prețul apolitismului și a suprimării exercițiilor politice propriu-zise. O societate civilă care nu are nevoie de prea multă organizare într-un stat moderat în forța sa instituțional-birocratică. Era firesc ca tranziția să fie una non-confruntațională, ideile schimbării pătrunzând treptat și având, astfel, răgazul de a fi digerate. Poziția Ungariei în Europa anilor ’90 a fost determinată tocmai de această schimbare, cu o reformă economică deja începută și una politică ce încerca să prindă ritmul!
Károly Gróss predă partidul în mâinile mai tânărului reformator Miklós Németh, iar acesta are deja cultura politică spre a depăși asperitățile democratizării. În 27 iunie 1989 are deja acordul lui Mihail Gorbaciov și, alături de Alois Mock, ministrul austriac de Externe, respectiv de Gyula Horn, omologul său maghiar, au tăiat sârma ghimpată ce marca frontiera dintre două lumi ideologice. La acea oră, Ungaria parcursese deja katharsis-ul reabilitării lui Nagy Imre și a guvernului său, respectiv, prin ceremonia desfășurată în 16 iunie în Piața Eroilor, intra deja pe drumul normalității prin asumarea și asanarea trecutului. Masa rotundă, organizată după același model polonez, dar cu evitarea gradualității în schimbarea demnitarilor, a asigurat compromisul și decizia organizării alegerilor libere. În octombrie 1989 s-a renunțat la apelativul Republica Populară și a reintrat în legalitate pluralismul partidelor! În 7 ianuarie 1990, Ungaria avea deja un președinte ales liber, erau desființate celulele comuniste de la locurile de muncă, iar cu ocazia primelor alegeri libere parlamentare comuniștii au obținut doar 8% din voturi, în timp ce Forumul Democratic, 43%.
Noi suntem poporul
Cu toată armata sovietică încă în țară și cu toată tradiția obedientă a societății germane, finalul anului 1989 a descoperit marile orașe din Germania de Est invadate de oameni care protestau pașnic, dar hotărât. Un stat slab, ținut în viață de terapia intensivă a Comintern-ului, era deja contestat de o societate în curs de organizare, dar avea deja modele puternice, din Polonia până în vestul democratic. În octombrie 1989 Eric Honecker este demis de la conducerea partidului și, în mai puțin de un an, fostul stat-marionetă devenea parte integrantă din Germania Federală, din Comunitatea Europeană și din NATO.
Libertatea și „duminica orbului”
În tot acest timp, România pregătea și derula cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, realegându-l pe „iubitul conducător”! Cu toate că, în decembrie 1989, Timișoara devenea oraș liber de comunism, conectat la „cel de-al treilea val al democratizării” (Huntington), cea mai mare parte din țară se întreba mioritic „ce i-o fi apucat”? Brașovul, Valea Jiului erau, pentru mulți, timbre dintr-o istorie paralelă, pentru că finalul lui 1989 ne-a arătat noua variantă de sacrificiu ritualic, ura de clasă, atomizarea, propaganda, teama de celălalt, dar și teama politrucilor de popor. Ar mai fi fost șansa din martie 1990, odată cu Proclamația de la Timișoara, dar aceasta era scrisă într-un cod inaccesibil unui popor complet detașat de istorie și de sine însuși! Moșteniserăm un stat slăbit și o societate descompusă, lipsită de viziune și de cultură politică! În acest context, alegerile din mai 1990 au „eliberat” nomenclatura de teama de popor și de propriul trecut, prin preluarea gratuită (85%) a puterii nu în vederea reformei, ci a auto-protejării. Tranziția a ocolit și reorganizarea reală a proprietății, și reabilitarea deținutilor politici, și discutarea onestă a seturilor de valori. Am înțeles toate acestea, dar chiar să legăm aniversarea a 30 de ani de post-comunism de acest rapt al puterii și al statului nu e cumva în afara istoriei?