Stimată doamnă ministru Andronescu, vă mulţumesc…

Cu câteva zile în urmă, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad a acordat titlul de Doctor Honoris Causa domnului Adrian Năstase, fost Prim-ministru al Guvernului României, condamnat definitiv în două dosare penale, pentru fapte de corupţie. Evenimentul în sine nu a atras prea multă emoţie în presa autohtonă, dar mie mi-a dat mult de gândit. Din comisia de Laudatio (discursul apreciativ întocmit în onorarea celui ce urma a fi gratificat cu titlul de Doctor Honoris Causa) a făcut parte şi dna profesor universitar doctor Ecaterina Andronescu, astăzi ministru al Educaţiei Naţionale.

Să fim riguroşi! Distincţia Doctor Honoris Causa este un titlu onorific, acordat de o universitate unei persoane nu numai în considerarea pregătirii sale academice ori a rezultatelor obţinute în cercetarea ştiinţifică (care pot şi lipsi), ci mai ales prin raportare la reputaţia publică dobândită de respectiva persoană, urmare a implicării sale active în viaţa politică, economică, socială sau culturală a unei anumite comunităţi. Plecând de la această definiţie, ca universitar (cu o carieră neîntreruptă de aproape 20 de ani în învăţământul superior juridic) mă întreb — şi nu neapărat retoric! — la ce merite deosebite s-au raportat decidenţii Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, atunci când au decis acordarea titlului de Doctor Honoris Causa dlui Adrian Năstase?

Citind esenţialul motivaţiei, am observat că mobilul gestului universităţii arădene a fost acela de a-l „răsplăti” pe cel laureat pentru merite „excepţionale în apărarea şi promovarea interesului naţional ca diplomat”. Asta m-a dat gata! După cum se ştie, dl Năstase nu a ocupat niciodată vreun post în diplomaţie. Doar între 1990 şi 1992, a ocupat funcţia de ministru de Externe în primele guverne post-revoluţionare şi… cam atât. Ar mai fi ceva: în calitate de prim-ministru, până în anul 2004, a negociat aderarea României la Uniunea Europeană. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, în această din urmă postură, nu prea au contat calităţile de diplomat ale dlui Adrian Năstase, iar dacă aceste calităţi au fost eventual valorificate, rezultatul îl vedem astăzi: date fiind mai ales renunţările şi înzestrată cu prea puţine câştiguri punctuale (pe chestiuni pragmatice, legate de protecţia propriei economii), statutul României în interiorul Uniunii Europene este unul precar, iar influenţa asupra celorlalţi membri, marginală.

Şi, atunci, care ar putea fi meritele dlui Adrian Năstase? Păi, am putea decela câteva: a) înzestrarea dlui Victor Ponta cu calitatea de doctor în ştiinţe juridice, în baza unei teze dovedit plagiate; b) dobândirea a două condamnări definitive, pentru fapte de corupţie, în două dosare penale; c) marcarea pe termen lung a României ca fiind o „ţară coruptă”, de parcă ţara, şi nu dl Năstase s-ar fi înrudit cu celebra mătuşă Tamara; d) un mod de exprimare — elegant, nu zic ba! —, dar care, mai de fiecare dată, nu transmitea nimic (sau aproape nimic) substanţial; e) o carieră de voiajor, în locaţii dintre cele mai exotice (şi, nu mă îndoiesc, luxoase), cu concursul unei pensii de fost (permanent şi dintotdeauna) bugetar (pe care distinsul domn reuşeşte să o gestioneze cu foarte multă pricepere). Pentru toate acestea, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad a procedat corect conferind dlui Năstase titlul de Doctor Honoris Causa.

Dincolo de caracterul sulfuros al poveştii mai sus reproduse, un alt şi distinct lucru m-a frapat, pentru care vreau să-i mulţumesc, în mod special, ministrului Educaţiei Naţionale, dna Ecaterina Andronescu: implicarea sa directă, nemijlocită în amfitrionizarea acestui eveniment. Semnalul dat de dna ministru este clar: la aproape 30 de ani de la schimbarea regimului politic din România, în Educaţie, aproape nimic nu s-a schimbat. Împrejurarea că instituţii obscure de învăţământ superior acordă titluri onorifice unor condamnaţi definitiv la pedepse penale nu mă şochează neapărat.

Dar faptul că, în astfel de aranjamente, se implică, în mod activ, un ministru în funcţie al Educaţiei Naţionale mă copleşeşte. Îmi transmite că, în realitate, învăţământul superior din România anului 2019 aparţine încă realităţilor de dinainte de 1989 şi că astăzi el evoluează într-un peisaj al absurdului, în care legăturile tenebroase ale trecutului se răstesc obraznic la generaţia de astăzi de universitari. Şi pentru această dureroasă clarificare, stimată doamnă ministru al Educaţiei Naţionale, vă mulţumesc …