Luni, 6 mai a.c., în Universitatea de Vest din Timişoara, al cărei angajat sunt, a fost organizat un aşa-zis referendum, ocazie cu care membrilor comunităţii academice aparţinând acestei instituţii de învăţământ superior li s-a cerut să opteze între a-şi alege viitorul Rector prin vot universal, direct şi secret, pe de-o parte şi a le fi desemnat viitorul Rector în urma unui concurs public, pe de altă parte. Într-adevăr, art. 209 alin. (1) din Legea cu nr. 1/2011 a educaţiei naţionale stabileşte faptul că „Rectorul universităţilor de stat şi particulare se desemnează prin una dintre următoarele modalităţi: a) pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de senatul universitar nou-ales, conformă cu prezenta lege; sau b) prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultăţilor. Cred că, în realitate, nu la un referendum au fost convocate cadrele didactice ale Universităţii de Vest din Timişoara, căci, la rigoare, un exerciţiu referendar implică una sau mai multe întrebări, la care cei chemaţi să răspundă pot opta – limitativ – între un „DA” şi un „NU”. Or, în ziua de 6 mai a acestui an, membrii comunităţii academice aparţinând Universităţii de Vest din Timişoara au fost convocaţi la urne spre a opta între două posibilităţi pe care legea le pune deja la dispoziţia instituţiilor de învăţământ superior, în scopul de a-şi desemna Rectorul. Dincolo de această preliminară observaţie, cred că se cere a fi dat un pertinent şi lămuritor răspuns la următoarele întrebări: Care mijloc de desemnare a unui Rector universitar este mai bun? Cel al alegerii lui prin vot direct, universal şi secret? Sau cel al desemnării lui pe baza unui concurs public? Alegerea Rectorului unei universităţi (inclusiv al Universităţii de Vest din Timişoara) pe calea votului universal furnizează tuturor senzaţia desemnării democratice a celui chemat să conducă, la nivel executiv, o instituţie de învăţământ superior, exercitând, în acest scop, inclusiv prerogativele aferente calităţii de ordonator principal de credite. Pe scurt, în calitatea sa de Rector, cel astfel ales ordonă cheltuieli în numele, în reprezentarea şi, prezumat, în interesul universităţii şi angajează instituţia de învăţământ superior în relaţii patrimoniale cu terţii. Numai că „preţul acestei senzaţii” nu este neapărat unul mic. Alegerea Rectorului prin vot direct şi universal generează cel puţin următoarele inconveniente: a) politizează acest exerciţiu electoral foarte special, căci un vot universal implică (sau ar trebui să o facă!) o minimă campanie electorală, un minim program (oarecum ideologic) şi o minimă dispută între candidaţi; b) firesc, în jocul campaniei, cel mai probabil, se vor naşte „partide” de universitari, respectiv grupuri de interes, dispuse să-l susţină pe unul dintre candidaţi şi să-i combată pe ceilalţi (uneori, recurgând la arme nu tocmai convenţionale); c) indubitabil, acest mod de desemnare a Rectorului se bazează pe principiul majorităţii şi avantajează facultăţile mari ori alianţele dintre acestea, căci aceste facultăţi încorporează cel mai mare număr de cadre didactice titulare şi cu drept de vot, iar ele, în mod natural, vor fi atrase de candidatul încadrat în una din aceste facultăţi mari ori susţinut de alianţa dintre ele; d) facultăţile mici, cu un număr mai redus de cadre didactice titulare şi votante nu vor avea niciodată şansa de a „produce” un Rector din rândurile lor, oricât de mult ar contribui la prestigiul Universităţii, prin numărul şi valoarea ridicată a lucrărilor ştiinţifice publicate ori prin fondurile băneşti atrase, spre pildă, prin proiectele derulate; e) în cazul înscrierii în cursă a unui singur candidat (ipoteză absolut plauzibilă), votul – oricât ar fi de universal, de direct şi de secret – dobândeşte înfăţişarea unui gest formal, marcat de blazare, automatism şi chiar dezinteres. Pe de altă parte, fără îndoială, alegerea unui Rector prin vot universal conferă acestuia legitimitate, mai ales în relaţia sa cu Senatul (forul reprezentativ suprem al întregii comunităţi academice aferente unei Universităţi), dar şi cu Ministerul Educaţiei Naţionale, în calitatea sa de autoritate publică tutelară. Şi, chiar dacă legitimitatea este cantitativă, căci se bazează pe o majoritate a voturilor obţinute, mai ales în situaţii critice (în care orice universitate poate ajunge), ea – legitimitatea – contează. Desemnarea Rectorului prin concurs public limitează ori chiar înlătură neajunsurile mai sus enumerate, însă numai în prezenţa a cel puţin două condiţii: a) ca procedura de concurs şi criteriile de evaluare a candidaţilor să fie transparente, clare, rezonabile, obiective şi, mai ales, obiectivabile; b) ca evaluarea candidaţilor să se facă de o comisie de selecţie şi de recrutare alcătuită din veritabile personalităţi ştiinţifice şi academice, din ţară şi din străinătate, aşa cum pretinde art. 210 alin. (2) fraza I din aceeaşi Lege cu nr. 1/2011, mai sus evocată. În aparenţă, un Rector desemnat în urma unui concurs public nu s-ar bucura de legitimitate. Eu cred că dimpotrivă. Numai că această legitimitate nu ar fi cantitativă, întrucât ea nu ar fi dată de votul direct al unei majorităţi, ci calitativă, determinată de evaluarea obiectivă a unor performanţe manageriale şi/sau academice şi, mai ales, de obţinerea celui mai bun punctaj la finele unei astfel de evaluări. Pe scurt, ne-am găsi în faţa unei legitimităţi sprijinite pe principiul competenţei. O astfel de legitimitate nu este cu nimic mai prejos decât cea dată de votul universal; doar că ea – legitimitatea decurgând din evaluarea efectuată în cadrul unui concurs public – ar fi pur şi simplu de o cu totul altă natură. Rămâne însă deschisă o întrebare: Este sistemul universitar din România capabil şi, prin urmare, pregătit să-şi desemneze Rectorii prin concursuri publice care – pe mine, cel puţin – mă fac să mă gândesc la rigoarea şi seriozitatea anglo-saxonă? Eu cred că nu. Temperamentul nostru latin şi apucăturile greco-turceşti ar transforma orice concurs public, organizat în scopul desemnării unui Rector universitar, într-o şaradă de prost gust, în care speculaţiile, contestaţiile şi, nu în ultimul rând, aberaţiile ne-ar copleşi. Aşa că recomand cu căldură alegerea oricărui Rector, din orice universitate românească, prin vot direct, universal şi secret. E mai puţin sofisticat, dar mai sănătos.