Florin Iaru s-a născut la 24 mai 1954 (în București). A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1978. A fost membru al Cenaclului de luni. După absolvirea facultății, a fost profesor la Galați și la Bulbucata, până în 1982. A devenit redactor al editurii Cartea Românească, în anul 1990, iar în perioada 1991–1992 a fost redactor la publicația Cotidianul. Debutul literar în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista Luminița. Debutează cu volumul de poezie Cântece de trecut strada, în 1981, iar în 1982 contribuie la scrierea volumului Aer cu diamante. Cea mai recentă carte a sa este volumul de proză Sânii verzi, 2017.
Robert Șerban: Poezie sau proză? Ce scrii, azi, cu mai mare plăcere?
Florin Iaru: Of. Poezie (încă mai) scriu, dar cu mare chin. Eu visez poezii, na. Și, tocmai pentru că sunt poet, cred că nu pot plictisi sau amăgi lumea cu repetiții sau cu mișcări automate de limbaj. Știu, în același timp că, deși poezia vorbește exclusiv despre propria persoană — propria persoană însemnând eu-l ăla profund, sinele etc. —, chestia asta nu înseamnă nimic fără exterior. Ia dezbracă dumneata miraculosul talent de exteriorul lui, adică de prietenie, iubire, dușmănie, suferință, dezamăgire, beție, luptă, pierdere și context, și ai să obții ceva mic, mai degrabă banal, limitat, fără însușiri și fără grai. Dar ia scoate sinele din acest amalgam și vei obține ori propagandă, ori formalism. De aia, poet e tare greu să fii, mai ales după ce zboară puiul cu ața, taman când era dulceața. Care ață? Tinerețea, na!
De aia scriu proză. Proza e mult mai ușoară: nu te obligă să inventezi. Nu îți cere să fii original cu orice chip. Tot ce cere e să fii cinstit cu cititorul. Iar ce văd în jur se organizează automat în mintea mea ca poveste, cu un tâlc ascuns, mic ca vârful de ac. Așadar, când am o poveste în cap, mă așez s-o scriu. E suficient să nu bați câmpii, să găsești unghiul de atac potrivit și personajul care să ducă în spinare povestirea și, gata, ai și scris-o. Toate așa-zisele chinuri ale creației nu sunt decât o necunoaștere a poveștii, o nesiguranță a conflictului și o prejudecată a geniului care îl chinuie pe nefericitul artist.
R.Ș.: La începutul anilor ’90, mi-ai spus că pregătești un volum cu titlul Poezii de aventuri? Continui aventura și continui să scrii despre ea, de nu a apărut cartea, sau altele sunt motivele?
F.I.: He he, altă făină se măcina la moara anilor ’90! Frate, cum trece timpul! Între timp, am schimbat titlul: Jos realitatea! Am strâns vreo 35 de poezii de tot soiul și le-am pus în volum. E sub tipar la editura Paralela 45. Crede-mă că nu l-aș fi dat. Am mari îndoieli, și, evident, frica de a rata și de a fi mințit în față și ironizat pe la spate mă roade. Însă cred că e suficient de scandalos, astfel încât să nu lase lumea indiferentă. Dacă e și bun? Asta nu mai știu. Sper. Când însă îi citesc pe ceilalți poeți români, îmi spun în gând, cu mare fereală și cu mare ciudă: „E un căcat!”. Na, ca să înțelegi cum mă simt. E drept, m-a forțat și editura să public, dar era dreptul ei.
Problema e dintotdeauna a poetului. Poezia e o artă tânără și irepetabilă. Nu poți scrie cum ai învățat de la alții și de la tine însuți. Dar poți să te repeți cu brio, înconjurat de o admirație respectuoasă. Odată cu trecerea timpului, dispare neliniștea poetică, înlocuită de un soi de mesianism iliescian: „Cum să rezolv problemele globale ale omenirii? Ce e omul? De unde vine? Încotro se duce?”. Asta nu mai e „poezie”, e altceva, e o formulă. Repet: e respectabilă, e, uneori, încântătoare, dar nu e acea poezie la care visai în adolescență. Pe scurt, problema mea e cum să îmbătrânesc fără să mă repet. E posibilă o continuă stare poetică? Nu cred. Dar, mi-am zis, mai bine ridicolul decât moartea.
R.Ș.: Ce crezi că ar trebui să facă scriitorii, editorii, librarii, managerii literari ca literatura să nu-și piardă, dramatic, publicul, așa cum cred că se va întâmpla într-un viitor apropiat? (Asta fiindcă cititul e un exercițiu intelectual pe care tot mai puțini oameni sunt dispuși să îl facă, o spun toate statisticile ultimilor ani.)
F.I.: Din păcate, cei pe care îi enumeri sunt doar a cincea roată de la căruța vinovăției. Copiii din România (inclusiv părinții lor) au învățat (da, au învățat, oricât de paradoxal ar părea) să urască literatura. Și au învățat asta în școală. Iar eu aș urî-o, la rândul meu, din rărunchi, dacă aș fi obligat să învăț în sistemul educațional românesc. Excepții sunt, dar sunt atât de rare, că se sparie mintea. Am făcut un experiment: acum trei ani am fost invitat la Iași, să vorbesc elevilor. La un mare liceu, cu o sală de 400 de locuri, ocupată până la refuz de liceeni. Primul lucru pe care l-am spus a sunat cam așa: „Știu că, dintre toate materiile pe care le studiați, există una pe care o urâți din rărunchi”. S-a făcut liniște. Puteai să auzi musca, deși era luna martie. „E vorba de limba și literatura română”. Încă o secundă de liniște, în care am văzut, literalmente, cum ajungeau cuvintele mele în cele 400 de capete. Au urmat urale și chiuituri. Cineva o spusese, taman reprezentantul celor care îi chinuiau cu „creațiile” lor incomprehensibile. A fost cel mai trist moment al carierei mele de 
scriitor. Un triumf funerar.
Al doilea lucru care a contribuit masiv la îndepărtarea publicului românesc de cărți e chiar scriitorul, chiar literatura. Noi nu avem o literatură de consum, ușoară, scrisă corect, construită pe probleme simple și clare: societate, corupție, dragoste, mister etc. Scriitorul român, de regulă, cu rare excepții, își disprețuiește cititorul și are parte, din partea acestuia, de același tratament. Cititul e ca un organ. Lipsa antrenamentului duce la atrofierea lui. Iar de aici la nenorocirea istorică reprezentată de o jumătate de populație analfabetă funcțional nu e decât un pas. Editurile, aș spune, dimpotrivă, se luptă eroic cu această situație. Când abia 2% din populația unei țări citește constant, gestul lor e de un eroism inconștient. Dacă această nenorocită conjunctură va trece vreodată, cred că ar fi bine ca viitorimea să ridice statui editorilor contemporani nouă.
R.Ș.: Predai cursuri de scriere creativă. Ai aflat de ce vor unii oameni să scrie? La ce e bun scrisul, când destinatari sunt tot mai puțini? La ce a fost și e bun pentru tine scrisul?
F.I.: Ai observat că în zona artelor se înghesuie „devianți”? Nevrotici, apucați, obsesivi, „defecți”? Poate pentru că zona artei e una a sensibilității altfel. Acești oameni (care nu-s prea veseli pe dinăuntru) sunt totuși cei care văd lumea, o judecă și o reconstruiesc zi de zi mai bine decât orice politician, sociolog sau propagandist. Defecții de artiști sunt ultimii martori ai civilizației și ai umanității. Hai să ne imaginăm istoria lumii fără artă, fără literatură. Am fi, probabil, cea mai tristă și mai agresivă specie din lume.
Cursanții mei (ai noștri, pentru că nu aș putea niciodată să fac abstracție de Marius Chivu, un tip total zărghit, pentru că și el crede și visează cu disperare la o literatură română contemporană în rezonanță cu marea literatură a lumii) vin cu dorința de a scrie pentru că vor să spună ceva lumii. Ceea ce le arătăm e că, pentru a cânta sau a picta, e necesar să stăpânești mijloacele tehnice, să înțelegi regulile. În România, nu știu de ce, s-a înstăpânit nebunia „talentului”, a „geniului”. Nimeni nu vorbește de cunoaștere, de înțelegere și de rigoare. Ai talent? Ești bun. N-ai talent? Dracu’ te-a luat. Dar lucrurile nu stau așa. A scrie e și plăcere (sau durere), dar și meserie. Trebuie să ții totul în echilibru. Plăcerea e explozie pură, incoerentă, contradicție. Profesia e industrie. Nu-mi place niciuna dintre alternative. De aia pot spune acum că anii în care nu am scris nimic sunt, acum și pentru mine, pustii.
Scrisul e viață. Și te rog să nu râzi.
R.Ș.: „Probabil că în fiecare din noi e un mic dictator gata să indice poporului cum să gândească și să trăiască.” Te-am citat. Hai să ne imaginăm că istoria te-a adus în poziția de dictator și să ne jucăm: care ar fi primele patru măsuri pe care le-ai lua pentru români?
F.I.: Dacă nu mă întrebi, știu. Dacă mă întrebi, nu știu. Din această dilemă nu putem ieși. Dar hai să nu fiu dictator (pentru că toate dictaturile pleacă la drum cu niște idei și scopuri fenomenale, nemaivăzute, geniale etc. și se fâsâie de a doua zi, când ajung la butoane). Hai să refacem lucrurile invers, și abia apoi să luăm decizii. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă un dictator care urăște dictatura ar fi să cunoască oamenii pe care vrea să-i fericească. Nu pe unii, nu pe alții, nu pe cei care-i plac, nu pe cei care-l amețesc de cap. Pe toți. Și atunci, dictatorul de mine, ăla cu față umană, ar constata că oamenii, toți, au un singur punct comun: nevoia de a fi fericiți. Ei, dar stai, fericirea e personală. Cum poate fi ea dirijată de stat, de chiar cel mai luminat dictator de pe Pământ? Asta-i situația: nu poate. Însă a crea condițiile ca oamenii să-și construiască fericirea nu-i la fel de greu. De aceea, primul lucru în program e libertatea. Al doilea lucru e hrana. Al treilea lucru e reproducerea. Iar al patrulea, predictibilitatea.
Așadar, în dictatura mea, oamenii ar fi liberi să gândească, să vorbească, să călătorească, să aleagă, să se împotrivească, să creeze. Apoi, aș fi interesat de drepturile sociale. Ca să ai o șansă, măcar una mică, de a fi fericit, trebuie să ai ce mânca. Ca să ai ce mânca, e musai ca societatea și economia să funcționeze de asemenea manieră încât să îți poată asigura o existență demnă și decentă. Fără demnitate nu există fericire. Al treilea element se referă la viața intimă. Aici, statul și dictatorul trebuie să admită că nu au cum să reglementeze, dar că pot proteja intimitatea fiecărui individ și că orice încercare de a impune un model particular desființează însăși intimitatea. În sfârșit, pentru a te mișca în toate aceste direcții, e nevoie să știi, chiar și cu aproximație, ce se va întâmpla mâine. Or, dacă eu, dictatorul luminat, voi dispărea într-o zi, trebuie să te asiguri că lumea ta nu se va prăbuși. Așadar, e nevoie de un nou dictator cu față umană, însă ales pe foarte scurt timp, să nu i se urce puterea la cap. Hm, dar asta nu mai seamănă a dictatură, ci a democrație.
R.Ș.: Ai publicat, pe pagina de Facebook, un decalog personal. Mi-a plăcut, cred că ar fi cazul să-l citească mai mulți, inclusiv cei care n-au FB. Ce spui?
F.I.: Ceea ce spun eu acolo nu e mare scofală. Pe cuvântul meu. E un lucru pe care îl știu mai ales scriitorii, artiștii. Doar că se uită ușor, acoperit de zgomotul de fond al propagandiștilor. Lumea e diversă, și tocmai diversitatea o face interesantă, surprinzătoare, detestabilă, adorabilă sau infectă. Oamenii nu sunt formule. Când îi judeci, pune-te pe tine, primul, în locul lor. Fii om, că alte minuni mai mari ca omul nu-s. Așadar, iată decalogul meu:
1. Fă-ți agenda după realitate, nu după ce spun propagandiștii și ideologii. 2. Ierarhizază necesitățile societății și dă-le un sens uman. Viața e întotdeauna în frunte, de mână cu copiii și cu ziua de mâine. 3. Judecă oamenii după fapte, nu după vorbe. 4. Nu fă binele cu sila. 5. Nu-i tămâia pe cei convinși, cucerește-i pe cei indeciși. Vorba dulce mult aduce. 6. Vorbește simplu, dar eficient. Nu bate câmpii, oferă un proiect realist. Dacă realitatea nu sună prea bine, pune-ți mintea la contribuție și fă-o posibilă. 7. Macroeconomia nu este niciodată deasupra oamenilor. 8. Poate tu ceri Luna de pe cer. Încearcă să vezi și Lunile de pe cerul celor pe care îi servești. 9. Dacă ceri, dă întotdeauna ceva la schimb. 10. Oamenii vor să fie fericiți pe lumea asta, nu pe ailaltă. Fericirea nu e o rușine, e o datorie.
Bonus track: 11. Lucru-amestecat miroase a rahat.
R.Ș.: Florin, se pregătește o antologie mondială de poezie. Care este poemul tău cu care contribui la sumarul ei?
F.I.: Ehei, dacă din mine ar rămâne măcar un vers! Cu o poezie întreagă risc să devin imortel. În fine, hai să nu bat câmpii, probabil aș alege Aer cu diamante, așa cum îmi suflă prietenii să zic. Dar, ca să nu te dezamăgesc, hai să-ți spun una în vers poporan: Lumea cealaltă. Frunză verde ghicitoare,/ ce e moale când e tare,/ ce e mic când este mare,/ ce se duce când se întoarce,/ ce e câine-atunci când toarce,/ ce e mort când este viu,/ ce e plin când e pustiu,/ ce e roșu când e negru,/ ce e hoț când e integru,/ ce e ud când se usucă,/ ce-i de piatră, da-i nălucă,/ ce e mut când îți vorbește/ și ce-i pasăre, da-i pește?// Dacă știi cumva ce este,/ ești poveste.
