Luni seară o lume buimacă privea focul care mistuia catedrala Notre Dame din Paris. Rețelele de socializare explodau de postări, posturile media sau fotografii amatori transmiteau frenetic grozăvia, unii se rugau, alții construiau, deja, scenarii, explicații, comparații. Nu dorim să ne alăturăm lor, cel puțin nu înaintea unui scurt popas… în catedrală. Te temem de căderea în fundamentalisme de tot soiul, avem oroare de scenarită, dar și de știrile corect politice menite să ascundă ceea ce vede oricine cu ochiul liber. Și atunci, cu șansele considerabil reduse, ne-am oprit la o abordare mai discretă. Nu vom ignora însă faptele evidente, anume capacitatea magnetică a catedralei Notre Dame de a atrage vizitatori din toată lumea, curioși sau specialiști, artiști sau simpli amatori de poze cu telefonul. Vom aminti în treacăt faptul că în sfârșit fuseseră demarate lucrările de consolidare și restaurare a acestui tezaur al creștinismului. Într-o Franță invadată de călători din toată lumea, veniți pentru o zi sau o viață, catedrala Notre Dame adăpostea cărți, artefacte, simboluri, steaguri, pietre funerare și o istorie de peste opt secole de creștinism. Ca urmare, odată cu începerea lucrărilor, numeroase opere de artă au fost extrase din catedrală și mutate în laboratoare de conservare ori restaurare. Ne întrebăm acum: câte dintre ele? Toate? Sigur sunt toate în laboratoare de restaurare? Deja agențiile de presă notau — cu bucurie? — că peste 30% dintre lucrările de artă ar fi în loc sigur. Și? Având în vedere valoarea inestimabilă a bogățiilor ce fuseseră adăpostite în catedrală, 70% pierdere posibilă este imens! Constatăm că se trece sub tăcere acest procentaj și de îndată devenim suspicioși! De ce oare?
A doua întrebare din tribune se referă la rapiditatea cu care clădirea a fost înghițită și mestecată de flăcări. Sună rău atributul „mestecată”? Dar realitatea văzută de o planetă întreagă, realitatea că o clădire de o asemenea valoare nu avea piedici eficiente în calea flăcărilor, iar pompierii s-au luptat peste nouă ore pentru a prelua controlul, această realitate oare nu trebuie avută în vedere? Faptul că numeroase bârne erau din lemn vechi se știa, după cum cei ce trebuiau să prevină asemenea tragedii ar fi trebuit să aibă schema/schemele clădirii pentru a izola focul odată pornit. Indiferent ce ni se va spune în viitorul apropiat sau foarte îndepărtat, simpla absență a oricăror instrumente utile împotriva dezastrului spune multe despre modul în care societatea noastră se raportează la esența și la ființa unei catedrale. Iar dincolo de vinovățiile reale sau inductibile în dreptul unui individ sau al unei eventuale grupări criminale, realitatea unei catedrale scufundate în flăcări este diagnosticul cel mai clar al lumii de azi.
Am văzut pază militarizată la numeroase ruine, dar și sute de biserici în care soarele „citește” liber picturile vechi de secole; vedem zilnic pază la instituțiile politice contemporane și grijă pentru un steag sau un pod, dar ne lăsăm surprinși de modul în care simboluri ale spiritualității noastre cad pradă „unei neatenții a echipelor de restauratori” sau neatenției față de cei ce pot accesa punctele sensibile ale catedralei, punctul din care incendiul, odată pornit, nu mai poate fi stins până ce nu va șterge urme, valori sau identități comunitare!
Catedrala
„Teologia catedralelor îmbrățișează și exprimă avântul creator care-i îndeamnă pe negustori să vină la târguri, pe cavaleri să lupte și pe franciscani să cucerească suflete. Facerea lumii nu s-a isprăvit. Omul este chemat și el să contribuie la ea, prin operele sale.” (G. Duby) Situată, cronologic, între mănăstire și palat nobiliar; zămislită fizic pe pământ cu ochii spre cer, iar spiritual edificată în suflet spre a deveni mărturisire și imn, catedrala are o esență aparte, unică, inimitabilă. Este o rugăciune polifonică, ridicată din piatră și ulei, din sunetul orgii și majestatea coloanelor, toate aflându-și reverberațiile în adâncurile omului. „Nu puteai intra într-o biserică gotică fără să simți un soi de tremur și un sentiment nelămurit al Divinității. Te simțeai deodată transportat pe vremea când cenobiții, după ce meditaseră în mănăstirile lor de lemn, veneau să se închine la altar și să înalțe cântări de slavă Domnului în pacea și liniștea nopții.” (R. de Chateaubriand). Precum un ochi cutezând dincolo de zidurile groase ale mănăstirii, catedralele aduc splendoarea și lumina, deschid arcuri, adăpostesc nestemate și, mai ales, ne arată scara. Prin formele lor inegale, prin turnurile semețe și de o înălțime amețitoare, prin jocul de lumini și umbre, catedralele sunt lecții vii despre frământările spiritului și despre calea prin care acesta se poate uita aprehensiv, spre cer.
Apariția catedralelor este în strânsă dependență cu emanciparea orașelor occidentale, a Parisului înaintea oricui. Prăbușirea Imperiului Roman de Apus și, odată cu el, a ideii de centralizare, de putere unică, de subordonare completă față de puteri laice străine a dus în Occident la ridicarea puterilor locale, a principilor și prelaților, a cavalerilor și a specificului diferitelor comunități, la intrarea în dialog sau chiar în opoziție intelectuală. Au apărut puterile locale, doctrinele și argumentele, mândria de a aparține unui tip cultural, de a avea un simbol, un specific și, mai ales, un tip de libertate (din ce în ce mai mare) față de ierarhia mundană. Începutul secolului al X-a a ridicat pe harta Europei primele orașe libere care, spre a-și consolida și proteja puterea, au schimbat verticala puterii lumești cu una care trece din pământesc spre cer. Deocamdată regii se simt slujbași ai Bisericii, iar însemnele puterii lor arată spre înalt.
„Arta catedralelor atinge desăvârșirea în preamărirea unui Dumnezeu întrupat și încearcă să redea legătura intimă între Creator și făpturile sale.” (G. Duby) Abundența luminii datorată multiplelor ferestre așezate la mare înălțime este considerată a fi prezența nemijlocită a divinului, îmbrățișarea și mângâierea venite de dincolo de limitările ființei noastre. Ulterior, arta vitraliilor va filtra lumina spre a o aduce mai aproape de puterile noastre de înțelegere, spre a media între un uman din ce în ce mai sărac și un divin perceput a fi tot mai departe. Și totuși, „principala preocupare a oricărui episcop în catedrala sa a fost să lupte împotriva falșilor profeți, să le combată argumentele… să înalțe un edificiu doctrinal amplu, diversificat și clar ordonat.” (G. Duby). Așadar, catedrala ajunge a fi odă și școală, bibliotecă vie și izvor de înțelepciune!
Notre Dame de Paris
Construită pe o insulă, dar și pe amplasamentul unei mai mici catedrale medievale, Notre Dame din Paris a întrupat, până ieri, toate aceste componente ale vieții spirituale ale unei comunități din ce în ce mai ample, din ce în ce mai conștiente de acumulările sale până la căderea în auto-mulțumire, în estetism și, în cele din urmă, în secularism!
După ani de muncă la renovarea vechii catedrale de pe insula de la (pe atunci) marginea Parisului, noul episcop Maurice de Sully preia misiunea călăuzei creștine și decide dărâmarea vechii clădiri spre a ridica una mai mare și mai complexă în arhitectura sa fizică, dar și teologică. Sinteză a gândirii mistice, însă și a dogmaticii vremii, noul edificiu trebuia să devină expresia a tot ceea ce cugetul uman înțelesese și argumentase până la el: de la vitraliile în forma trandafirului, rememorând legendele Evului de Mijloc, dar și doctrina Fecioarei ca trandafir sacru; de la geometria și optica aflate în circulație, în transliterare metafizică, până la noile tehnici de asanare a mlaștinii din jurul vechii construcții, spre a face loc noului imn arhitectural, până la donațiile anuale ale breslelor de argintari și aurari, la tablourile imense dar și la impresionanta colecție de steaguri și însemne heraldice mărturisind bătălii, orgolii cavalerești, dar și victorii regale spre a nu mai aminti — însă cum să nu o facem! — imensele orgi adăpostite pentru a transmite către înălțimile albastre teama și credința, umilința și rugăciunea, toate acestea au înzestrat Catedrala Notre Dame din Paris cu un statut și o aură greu de egalat. Vom aminti doar că pentru Victor Hugo reprezenta „încarnarea eternă a geniului unei națiuni, geniul unui popor”, același Victor Hugo care a alertat autoritățile și le-a determinat să ofere un credit de peste 650.000 de franci destinat renovării și extinderii edificiului! Porțile sale înguste, dar încrustate în portaluri generoase, anunță deja călătorul că pătrunderea în lumea spiritului este posibilă prin însoțirea și îndrumarea numeroșilor sfinți ale căror statui străjuiesc intrarea, însă au și menirea de a trece novicele într-un alt fel de lume: uriașă fără a-l strivi, plină de necunoscute fără a fi ermetică, riguros construită spre a veni în ajutorul sunetelor celor peste 7.540 de tuburi ale celei considerate a fi cea mai mare orgă din Franța.
Aici au fost găzduiți și elogiați regi victorioși pe câmpul de luptă, dar în cea mai mare parte a istoriei sale a rămas un lăcaș spiritual, ținut departe de politic, cu bună știință. Ideea atât de dragă Franței, de secularizare a vieții socio-politice, a păstrat încărcătura spirituală a catedralei. Mai curând adăpost al identității culturale franceze, al istoriei și artei sale, a fost, totuși, martor al ceremoniei religioase oficiate la moartea generalului de Gaulle, în prezența a sute de șefi de stat, în 1970: un amestec de politic, de afirmare a identității naționale prin tradiții și credință, dar și de simbolistică spirituală!
Secularizarea și voința de putere
Reușita orașelor franceze de a se emancipa atât de timpuriu a constituit creuzetul din care s-a ivit, ulterior, ideea de secularizare, de separare a politicului de spiritual, respectiv a puterilor celor două cetăți! Pe acest fundal, raționalismul, în forma sa carteziană, avea să dea oamenilor convingerea că în ei stă puterea să cuprindă universul în cunoaștere și expresie umană, iar pozitivismul avea să încoroneze această separare prin alungarea moralității din calculele guvernării. Desigur, nu a fost un pariu greșit în totalitate, dar alternanța sus menționată, alimentată cu orgoliul și, respectiv, cu voința de putere, a împins totul spre malul râpei!
În urmă cu aproape două milenii, Sf. Augustin descria cele două cetăți, cea divină și cea pământească, subliniind aproape obsesiv faptul că niciuna nu există fără cealaltă, că între ele se află o tensiune continuă, nu în forma conflictului, ci a comunicării și validării reciproce! Fiecare cetate există în măsura în care o mărturisește și o completează pe cealaltă! Relația e ceea ce le ține în viață, transmiterea de idei și de stări. Scara ce le unește.
Orașele, și apoi cultura occidentală au jubilat în jocul secularizării, dar au uitat de scară. Iar Catedrala Notre Dame ne-a dat, ieri, o notă proastă, permițându-i propriului turn — cel mai înalt, scara spirituală însăși a catedralei — să colapseze. Ceea ce e grav azi nu este mistuirea în foc a unui acoperiș, ci a scării care ne promitea suișul spiritual! Ca societate, nu aveam nevoie de subordonare în sensul medieval al relațiilor sociale, ci de ierarhia spirituală între fapte și idei, între cele două cetăți! A împinge secularizarea până într-acolo încât simbolurile identității să poată fi relativizate până la reformulare înseamnă a ignora tocmai relația în care trebuie să rămână cetățile! Da, omul este capabil de cunoaștere dar până acolo încât a determinat cu destulă precizie limitele capacității sale de înțelegere! A înțeles că e limitat, iar rațiunea este un dar cu coordonate mult mai reduse decât ambițiile noastre. Dincolo de rațiune ar fi locul moralei, dacă pozitivismul, zămislit în aceeași Franță, nu ar fi îndepărtat-o din instrumentarul absolut obligatoriu al fiecărei zile. De la etica afacerilor la prioritizarea politicilor publice, de la alocarea bugetară la relațiile inter-umane, toate aceste obiectivări ale dorințelor noastre au nevoie de echilibru, dat de moralitate, spre a nu cădea în tehnicism și arbitrar!
Învinovățim, cumva, pe cineva? Da, o societate franceză, occidentală sau creștină, care a uitat de cealaltă cetate, închizându-se în splendorile artificiale ale celei pământești. Aici nu mai aude nici tuburile orgilor din catedrale, nu mai vede scara și nici vitraliul. E posibil ca acestea să cadă victime imediate ale unui reparator neatent sau ale unuia care, sub un gând sau altul, incendiază o identitate lăsată în uitare. Nu clădirea vizitată de milioane de turiști pe an, ci simbolul cultural pe care îl exprima în fața ochilor noștri obosiți și grăbiți! Spiritul pentru care nu mai avem răbdare și care este tot mai mult arestat de alte culturi, în limbile, simbolurile și limitele lor. A căzut, ieri, nu o clădire veche și impozantă, ci icoana unei identități.