La cumpăna dintre anii 1989 și 1999, pentru timișoreni, dar și pentru întreaga țară aveau să se schimbe multe din vechile și strâmbele rânduieli. Lumea întreaga avea să înțeleagă că marea utopie a socialismului biruitor la sate și orașe ce avea să aducă un trai minunat se cam clătina și scârțâia din încheieturi. Într-adevăr a adus un trai îndestulător ori chiar opulent, dar nu clasei muncitoare, ci doar reprezentanților săi cocoțați în funcții ce le depășea cu mult capacitatea. Mișcările contestatare au pornit cu ceva ani în urmă, dar nu aveau coerența și coeziunea dintre diverse grupuri ca să se impună ca o voce unitară.
Marea surpriză avea să vină la mijlocul anilor `80 de unde nu se aștepta nimeni, chiar din bastionul bolșevismului. Conducerea sovietică de atunci avea să trâmbițeze două principii ciudate pentru acele vremuri. Cele două concepte au fost repede îmbrățișate de grupuri largi ce doreau schimbarea. Perestroika voia să fie pilonul central al politicii adoptate de Liderul sovietic Gorbaciov. El se voia un lider modern ce ar fi dorit să modernizeze economia și societatea socialismului nefuncțional.
Un al doilea fapt era acela că se doreau a pune în lumină favorabilă și ușor de dibuit de oricine măsurile de stat. Adică o transparență totală a actului de conducere de la orice nivel. Sau așa numitul glasnost în limba rușilor. Dar ambii termeni au prins rapid și în mediile occidentale ce chiar au crezut că lupul (ursul sovietic) avea să-și schimbe ușor blana ori măcar apucăturile.
Ultimul dintre regimurile socialiste din Europa ce urma să se năruie sub propria neputință era cel condus de gângavul nostru dictator ce nu a înțeles nici în ultimul moment că trebuia să plece la lada cu deșeuri a istoriei. Chiar din cauza căpoșeniei sale proverbiale urma să fie ciuruit după un proces contestabil, acum, din noile perspective.
Anul 1990 ce promitea că avea să schimbe totul la noi în țară a început cu foarte multe bâlbe administrative și politice. Noile organe de stat (ce aveau să se dovedească a fi și de partid) de fapt se mulțumeau cu măsuri șovăielnice și mărunte în speranța conservării vechilor privilegii. Schimbările mult dorite, dar și cotcodăcite de noii guvernanți, erau de fapt pași legănați și împleticiți și deloc un marș triumfal spre o societate funcțională.
La Timișoara lumea nu prea avea răbdare și a înțeles destul de repede că se trage de timp. În ianuarie 1990 la un miting îm orașul de pe Bega având ca pion principal pe un anume politician comunist ce se dădea și dizident în același timp, numit Dumitru Mazilu, arma de pe chipul luminos al Revoluției române avea să se arate.
Un grup de tineri intelectuali, dintre care s-a remarcat George Șerban, avea să gândească și să pună pe hârtie adevăratele cerințe minimale ale revoluției plecate de aici din oraș și schimbate din mers ca o drezină trasă pe altă linie secundară de aparatčiki de partid comunism revopsiți.
George Șerban a schimbat din mers rolul său de dascăl universitar și s-a implicat de la început în schimbările necesare în societate pe care le explica din noua postură de jurnalist ad hoc la cel mai radical ziar ce se numea chiar Timișoara și care a apărut în acele zile fierbinți. Ca orice personaj de atunci a fost în egală măsură apreciat și urmat în idei și acțiuni, dar și contestat de o altă parte de nehotărâții și nostalgicii după regimul ce nu avea să se mai întoarcă niciodată.
Grupul mai larg de tineri, majoritari profesori, au simțit că revoluția a început, dar departe de a-și fi atins scopurile. Trebuia o adevărată schimbare ce era nevoie să pornească din interiorul societății civile care atunci se ridica șovăind.
Multele ore de discuții și de gânduri adunate din ziarele cu adevărat democratice și din cele ce începeau să apară de peste hotare aveau să cristalizeze în timp câteva idei fundamentale. Toate acestea au fost adunate într-un document de maximă claritate și acuratețe ce de atunci poartă numele de Proclamația de la Timișoara. Cine citește acum, după trei decenii, acel document nu poate pierde din vedere că adevărurile scrise acolo sunt la fel de proaspete și acum. Scrisă concis și accesibil, Proclamația este în același timp și o adevărată pagină literară, dar și un program revoluționar politic.
La noi în oraș sunt destul de puțini din cei implicați în acele evenimente care să nu știe pe dinafară ca pe un poem acele gânduri cuprinse în celebrele puncte în care e împărțită Proclamația.
Proclamația de la Timișoara este un document – program de urmat pentru viitor adoptat la noi în oraș chiar în data de 12 martie 1990. Cu o zi înainte a fost o mare manifestație anti comunistă în Piața Operei.
George Șerban, ca inițiator, a explicat pe rând toate doleanțele cuprinse în Proclamație. Cea 
mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al fostei nomenclaturi comuniste ori a aparatelor represive să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi. Acestă „lustrație” ar fi trebuit să fie valabilă până la cea mai înaltă funcție din stat.
În câteva zile, întreaga țară va auzi de acest document și va primi mii de adeziuni și acte de recunoaștere. Dar ca multe acte de importanță capitală va rămâne doar la nivel de deziderat nici acum în totalitate aplicat. Iată de ce schimbarea de regim la noi în țară a fost una de fațadă, democrația este cam ciudată, măsurile legale se aplică sau nu după cheful unora. Totul este original și cu miros artificial.
Lupta începută în acei ani de George Șerban avea să fie continuată din tribuna Parlamentului unde a acces de pe listele Partidului Național Țărănesc ce avea să-și adăuge și supranumele de Creștin Democrat, dar și din poziția de jurnalist activ la diverse publicații. Însă a rămas credincios tot timpul ziarului Timișoara.
Din păcate la doar 44 de ani a plecat dintre noi cu mari supărări adunate. Dorințele sale și ale grupului ce au dat Proclamația nu au fost realizate pe deplin niciodată.
În Piața Libertății, destul de aproape de locul de unde a plecat în istorie, se află afișat în bronz acel text pe lângă care trece multă lume. Puțini opresc să citească și mai puțini înțeleg. Doar lacrimile de cocleală verde se scurg pe obrazul de metal al documentului.