Primul mare sportiv pe care l-am cunoscut înainte de a mă fi rătăcit în gazetăria sportivă a ziarului „Drapelul roșu” a fost handbalistul Alec Fölker. O legendă încă de pe atunci fie și numai datorită faptului că debutase în echipa națională la numai 19 ani. Habar n-aveam, în 1980–1981, că prin lumea aia juca handbal un măgăoi de vreo 2 metri cu care aveam să bat toate recordurile mondiale la râs și la toate țăcănelile posibile.
L-am cunoscut grație reîntâlnirii la Timișoara cu Corina, sora celui mai bun prieten al meu din copilărie, Dorin Ticiu. Eu eram, atunci, un fel de profesor la Gătaia și Semlacu Mare, iar după serile culturale întârziate la Timișoara dormeam în ashramul unor amici mediciniști ce frecventau proiecții de filme și instituția culturală a Dulapului de sub bagheta lui Bebe Costinaș: Călin Țunea, Doru Vesei, Vlad Cucuiu. Un apartament aparte de pe strada Arieș unde se rătăceau plăcut Ilie Stepan, Ștefan Curescu, Relu Jurj, Jesus Tavi Clămpău, între mulți alții.
Mai precis, prima mea întâlnire cu Alec a fost așa: venisem la Corina cu un disc uluitor — muzica din filmul Șatra al regizorului Loteanu — adus de iubita lui Doru Vesei din URSS. Alec agonisise, din turneele sale europene, niște „scule” de muzică superbe, așa că, într-una din zile, exact în clipa în care muzica aceea ciudată izvora generos dintr-un pick-up Dual, a intrat pe ușă, s-a oprit o secundă fermecat de trăire și, uitând complet dimensiunile standard ale ușilor, a sărit asemenea unui baschetbalist. Retezat de pragul de sus.
Așa era, așa este el: îi place să își manifeste trăirile exploziv de zici că gena pemă din Orșova i-a fost rescrisă în ritm de samba. Râde cu toată ființa, interpretează întâmplări din trecut asemenea unui actor, iar când îți povestește, de pildă, cum i s-a ivit vreo căprioară în cătarea-i, zici că ființa aia chiar dorea să fie acolo. Sau urmează să se ivească.
Am devenit prieteni, deci, am evadat împreună, de sub supravegherea iubitelor noastre, la mare, am intrat în toate încurcăturile posibile din acei ani, m-a salvat din situații mai mult decât ridicole în care m-am pomenit, am interpretat, împreună, roluri la limita pericolului din acei ani. De atunci, adică din anii comunismului, când el era copilul răsfățat al Timișoarei și când handbalul timișorean însemna o echipă de pe podiumul handbalului românesc. Cu un personaj mitologic în fruntea clubului — Constantin Jude. Și cu un minunat ajutor al acestuia, Roli Gunesch, campionul nostru mondial.
Prin 1987, cred, Alec a reușit, în fine, performanța de a juca la un club străin, la Lille, apoi, s-a transferat, ca jucător antrenor, în Germania, unde a intrat în teren cam până la 40 de ani. Și, dacă cineva m-ar întreba unde el s-a simțit cel mai bine, eu aș spune că, după teren, raiul lui este tot în România. Da, Alec a construit la Mraconia un loc de vis pentru turiști, iar el, când vine acolo, evadează în munții încă sălbatici.
Să nu uit să vă spun și că fostul inter stânga al Politehnicii Timișoara face parte din cvintetul de aur de jucători ai handbalului românesc, cu 3 medalii la Jocurile Olimpice!
La mulți ani, ceaceo!