Timişoara a încercat să nu se desprindă prea uşor de starea de decembrie ce a cuprins oraşul în acel ’89. Câteva zile în care sângele a curs pe trotuare. Nimeni nu a întrebat victimele dacă vor sau nu să-si aducă jertfa supremă.
În anii frământați ce au urmat după ’90 s-a găsit o mână de oameni inimoși ce au ridicat în primă instanţă un număr de 12 monumente închinate revoluţiei timișorene si oamenilor săi. În timp au mai fost adăugate cîteva statui la acest prim şir. Dacă sunt multe sau puţine e treaba celor ce vin. Dacă sunt la locul potrivit e iarăşi treaba specialiștilor să se pronunţe.
Un monument este un semn ridicat în mod voit în amintirea unui eveniment dramatic ce nu ar trebui să cadă în uitare. Toţi cei ce trec pe lângă acest semn în marmură ori piatră mai puţin nobilă sau chiar oţel de nave, admiră lucrarea sau măcar lasă un gând, dacă nu au o floare la îndemână.
În scuarul de langa hotelul Continental se află obeliscul din bronz imaginat şi pus în operă de colectivul format din Alexandra Murdunescu, arhitect și sculptorul Gheorghe Iliescu-Călinești. În forme simple și abstractizate au rupt perfecțiunea unei sfere și au reunit-o apoi într-o formă ce arată fractura evoluției unui comunităţi ce a continuat să existe dar nimic nu a mai fost ca înainte. Poate de aici și titlul simbolic al lucrării „Evoluție”.
O operă de asemenea monumentalitate, ca să îşi atingă scopul, trebuie să fie vizibilă. Nu se instalează oriunde. Are nevoie de un spaţiu de expansiune vizuală. Mesajul ei este dus pană la capăt dacă are si perspectiva necesară pentru detașare de înconjurătorul concret.
Nu este de discutat nevoia de comerţ și de reclamă în societatea consumistă de acum. Dar un pic de bun simt parcă nu strica nimănui. Să-ți pui o ditamai coşmelie de folie de plastic în fața unui simbol al revoltei sociale este semn clar de nesimţire. Ba au mers cu lipsa de bun simț până acolo încat au legat încropeala lor mizeră cu un cablu de oțel de soclul coloanei. Dacă au sau nu hârtii acoperitoare nici nu mai are importanţă. Cine le-a aprobat este la fel de părtaş la actul de impolitețe culturală. Dacă ai nişte pantofi de vânzare poţi sa te lauzi cu asta și câțiva metri mai încolo. Orice comerciant de încalțaminte îndoielnică nu este automat diriguitor al spaţiului urban indiferent de proprietatea sa.
Nu știm ce motive are domnişoara crăcănată cu picioare în sus, să zâmbescă tâmp, în imaginile ce acoperă statuia. Poate are o satisfacție materială pentru care îşi expune sandalele de doi lei în public. Nu știm de câte ori au crescut vânzarile de șlapi de cârpă de când se hlizește fata cu picioarele în sus. Poate a meritat efortul financiar. Dar în nici un caz nu merită afrontul moral pe memoria celor căzuti și în acel loc.
