AndraRotaru (n.1980) este fondatorul revistei multimedia și multilingve Crevice (www.crevice.ro). A inițiat colaborări crossmedia — poezie și coregrafie (performanceul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa), poezie & ficțiune & video (documentarul All Together, realizat în perioada rezidenței The International Writing Program, 2014, la Universitatea din Iowa), fotografie (Photo-letter pairing, care a implicat comunitatea din Iowa și scriitorii IWP). A susținut lecturi, panel-uri și prezentări în New York (NY), Chicago (IL), Portland (OR), Iowa (IA), Dubuque (IA), Cedar Rapids (IA), Mexico City (Mexico), Puebla (Mexico) și în Europa, iar poemele ei au apărut în traducere în diverse limbi. Cărți publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005, 2015) — premiul „Mihai 
Eminescu” — opera prima; premiul Asociației Scriitorilor din București, premiul „Tudor Arghezi”, premiul „Iustin Panța”, premiul „Ion Vinea”; En una cama bajo la sábana blanca (traducerea volumului de debut în spaniolă, 2008); Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012). Lemur a fostdistins cu premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul Lemur e publicat în America, la editura Action Books, traducere de Florin Bican (2018). În 2017, texte din Tribarau au câștigat premiul revistei americane Asymptote Journal (traducere de Anca Roncea). Volumul Tribar a fost publicat la Editura Nemira, colecția Vorpal, în 2018.
Robert Șerban: Ce crezi că așteaptă un poet după ce publică o carte de poezie? Ce ai așteptat și încă aștepți tu de la Tribar, volumul care ți-a apărut în 2018, la Nemira?
Andra Rotaru: Încă de acum mai mulți ani am început să am perioade în care să mi se pară că scrisul nu mai poate „totul”. Sunt perioadele în care citesc mai puțin, mă uit la filme, ascult muzică sau mă joc cu imagini și desene în programe de grafică, încercând să suprind mai bine ceea ce mi se pare că nu poate exprima în acel moment limbajul poetic. Apoi las toate aceste „începuturi” să se sedimenteze și să iasă la suprafață.
Atunci când am creat personajul din Lemur, eram conștientă că nu e doar o carte, că mă interesează mai mult ce se poate face în paralel pornind de la schițarea personajului. M-a interesat cum vocile acelea se întrupează într-un proiect coregrafic.
La fel, Tribar a apărut din vocile câtorva personaje reale sau mai puțin reale. Citisem Decreation de Anne Carson, iar versurile ei „a quote (cognate with quota) is a cut, a section, a slice of someone else`s orange” m-auinfluențat. Îmi rămăsese ideea de a cita din corpuri în așa fel încât acestea să-și păstreze identitatea într-un cadru mai larg, în care interferau cu alte câteva corpuri. Cum pot să leg vocile și sunetele unele de altele, într-un mecanism care, din orice parte l-ai „rupe”, nu va crea bruiaje, ci aceste sunete se vor continua firesc. Această structură tridimensională rectangulară „imposibilă”, tribar, conține 
în cazul de față heterofonii, care „pliază” istoria unui personaj și o redă printr-o multitudine de voci din timpuri și domenii diferite. Îl veți regăsi și pe George Enescu în anumite secvențe ale cărții, recunoscut pentru aspectele heterofonice care îi sunt caracteristice.
Au fost deja mai multe proiecte desprinse din Tribar: coregraful Paul Dunca/ Paula Dunker și Oyio au dat viață prin muzică unui fragment, pe care îl puteți asculta pe SundCloud: Swans and broccoli (https://soundcloud.com/oyio/swans-and-broccoli). La fel, în cadrul performancelui de poezie experimentală curatoriat de Simona Nastac, MultiVerse, am colaborat cu aceștia și cu Robert G. Elekes, iar cei care au fost prezenți la Apollo 111, la Festivalul Internațional de Poezie București, au putut vedea o nouă rupere a mecanismului din spatele tribarului și o reasamblare a sa într-o formă coregrafică și muzicală (https://www.youtube.com/watch?v=GhWxn2sPEls&feature=share).
Vor fi, probabil, mai multe proiecte și anul acesta, fiecare va depinde de spațiul în care se va desfășura fiecare eveniment. De exemplu, dacă publicul nu se va uita la o scenă, ci la o cupolă dintr-un observator astronomic care va trimite mai departe Tribarul în spațiu?
R.Ș.: Unul dintre atributele scrise/spuse constant despre Tribar este experimental. Ți-l asumi? Ce implică, din perspectiva ta, experimentul în poezie?
A.R.: Cred că ține de o structură firească a gândirii, și nu de o metodă anume. Nu intuiam că Tribar va fi într-un fel sau altul, s-a sincronizat cu felul meu de viață din perioada 2014–2018, când am călătorit mult și am interacționat cu oameni din domenii diferite, am poposit în biblioteci cum nu mai văzusem până atunci. La fel, m-a marcat volumul Bluets, de Maggie Nelson, în care albastrul era culoarea care lega firul tuturor lucrurilor, era prezent în tot. La început, mi s-a părut că aerul este elementul care leagă elementele Tribarului, aerul care călătorește în obiecte și corpuri vii și moarte, care aduce arome diferite și ne ajută să identificăm starea de vechi sau nou a lucrurilor din jur.
R.Ș.: Scrii dintruna un poem, ca dintr-un suflu, sau o faci în timp — în zile sau chiar în săptămâni? Poezia e revelație sau construcție?
A.R.: Cred că se leagă de cum ești într-o anumită perioadă a vieții, de puterea de a încremeni un timp pe care nu ai cum altfel mai bine să-l ții pe loc, iar apoi să-i dai drumul.
R.Ș.: O poezie îți place dacă…
A.R.: Am o legătură destul de puternică cu sunetele. Când scriu e ca atunci când intuiesc o partitură căreia îi tot adaug și scot note. Tai foarte mult, după ce scriu, foarte mult. Uneori scriu de mână, iar când transcriu se așază altfel sunetele, le văd mai clar, le aud altfel. De multe ori, și când eram copil, aveam definiții proprii ale cuvintelor în funcție de sunetele lor, nu mă interesa că sensul era mult distorsionat. Inventam cuvinte de dragul modului în care sunau. Probabil mi-ar fi plăcut să am o conversație melodică cu Urmuz, indiferent de sensul sau direcția frazelor.
R.Ș.: E adevărat că n-ai mai vrut să înapoiezi 1001 de nopți bibliotecii de unde ai împrumutat-o? De ce?
A.R.: Concediile de acum zeci de ani, pe care părinții și le petreceau cu noi, erau mari provocări pentru mine, deși aveam multe activități în program, care ar fi trebuit să mă obosească. Am și acum o relație ciudată cu spațiile și „încremenirea”, nu pot sta într-un loc, simt nevoia să mă mișc eu sau să se miște cumva spațiile din jur, iar în acele vremuri, când eram foarte mică, cred că intuiam deja că pământul nu e plat.
În schimb, atunci când ceva rezona cu mine, începeam să luminez pe dinăuntru. Mirosul din biblioteca de provincie în care am găsit 1001 de nopți a fost unul dintre momentele acelea. De ce mi-aș fi dorit să mă întunec, când, iată, găsisem ceva care mă bucura?
Cred că legătura mea cu aceste elemente sunet — miros — imagine — simț tactil — spațiu a fost și este una dintre cele mai mari generatoare de viață și revenire la viață.
R.Ș.: Ce nu îți place la poezia contemporană românească? Care crezi tu că sunt minusurile ei?
A.R.: În timp am învățat să nu mai pun etichete sau să judec atât de drastic. Există destule momente în care mă bucur de poezia contemporană scrisă în România, la fel cum, atunci când nu găsesc ceea ce caut, mă îndrept spre alte zone culturale sau alte domenii.
R.Ș.: Cum ții echilibrul între poeta care ești și care lucrează (și) cu sensibilități, și omul care face jurnalistică, PR, care are angajamente și termene?
A.R.: Îmi plac deadlineurile, mereu mi-au plăcut, deși de multe ori a trebuit să lucrez cu zonele mele extreme, care mă duceau într-un pattern de responsabilitate în exces. Nici nu mai știam cum e să mă relaxez, priveam relaxarea ca pe o „boală”, iar multitaskingul îmi aducea relaxare.
A fost destul de greu să învăț să spun nu, să nu mai răspund la toate e-mail-urile sau mesajele în minutul următor primirii acestora, să deleg anumite lucruri etc. Acum, în mod intenționat mai las unele lucruri neterminate, pentru a gusta din libertatea iresponsabilității.
Cum am o fire destul de cameleonică, cred că toate se împacă foarte bine, oricât de multe ar fi; mă bucur când sunt multe, mă întristez când sunt puține lucruri de făcut.
R.Ș.: Să ne imaginăm că ești invitată să participi la o antologie a poeziei contemporane. Cu ce text ai face-o?
A.R.: E dificil să alegi un text care să reprezinte în etape diferite din dezvoltarea ta, dar, momentan, mi-e aproape acest text:
Esie
Motto: un semn lăsat în urmă
a devenit parte din altele.
limbajul celor care călătoresc
între orașe pe care nu le vor revedea.
tu vezi mâna aceea pentru ascuțit briciul,
eu văd toate lucrurile pe care nu le poți vedea tu.
în afară de ritmul tău și ritmul meu, există un ritm al nostru.
o morfologie a iubirii, empatiei și intimității.
*
e timpul ca locul acela liber să fie ocupat
de micile detalii; iar în loc de asta, vom tăcea;
nu ne-au fost pregătite gesturile, așa cum nu a fost nici trecutul —
e un dor de amintiri, nu de oameni. cu fiecare gest,
nu am poposi decât încă puțin;
în jurul a ceva
ce nu are trecut, să privim într-un oraș cu ziduri.
„îmi aduc aminte (…)
de vulpea făcută ghem pe care am văzut-o odată
în grădină dormind în zăpadă” (G. Dragoman, Rugul)
foșnetul blănii în palmă, ca foșnetul apei de lângă noi.
ai încredere în mine, cu cât tăcerea de acum oprește zgomotul,
și nici așteptarea nu crește.
o labă de vulpe trasând dungi roșii; o îndepărtezi repede,
să tragă cu tot cu carne și țipătul ei fără
nici un fel de zgomot
și ruptura pielii fără
nici un pic de carne.
de unde ți-ai luat liniștea, de ce aștepți:
a fost odată o fetiță, pe ea s-a pus o porumbiță,
zboară, zboară, porumbiță
pe-atunci zăpada părea reală,
când trupul porumbiței
se-ncălzea